duminică, 29 decembrie 2013

Bancul şi literatura


Ancheta revistei CONTA nr. 5

R1. Prinşi în capcana acestei boli incurabile numite viaţă, se cuvine să urmăm tratamente diverse pentru a ne menţine în formă cronică echilibrul energetic instabil între nivelurile mineral şi spiritual. Până să ajungem la repausuri în insulele balneare numite nuvele, romane, poeme, piese de teatru ş.a.m.d., ficţio-farmacistul ne pune la dispoziţie droguri cotidiene, de folosit în tramvai, în metrou, în tren sau la paharul de vorbă din cârciumioare: bancuri. Astea sunt materia din care se nutresc toate, cum e mucegaiul pentru peniciline. Antistres înainte de a apărea ideea de stres. Robert Burton, preot şi cărturar englez de prin secolul al XVI-lea, folosea asemenea tratamente ca să scape de melancholie. Desigur, poţi râde şi ca prostu-n târg, de ce-ţi aduci aminte (am avut un camarad în armată, un oltean pe nume Telearcă, acesta râdea pe nepusă masă, de ce-şi amintea, era ca un sughiţ… ori poate era bolnav, săracu’…), dar nu aşa au recomandat Martin Luther, Herbert Spencer, Immanuel Kant, William Battie sau medicul american Hunter „Patch” Adam et alii ca terapie de succes. Căci bancul, anecdota umoristică, neapărat cu poantă, virat chiar în forma „cultă” a epigramei, provoacă descărcarea energiilor pozitive, rupe zăgazul râsului care luminează brusc fiinţa. Întâlnirea cu literatura e, aşadar, firească, bancul e condiment subtil şi ales pentru orice fel literar a-i găti cititorului. Am putea spune că este şi proto-literatură. Sau, ca să fim în ton cu subiectul anchetei, am putea spune că este pronto-literatură, literatură de-a gata, în porţii mici, orale, iniţial, apoi circulând pe toate căile internetului. Bancurile bune au stil, au suspans, au orice calitate poate fi regăsită în creaţia literară „oficială”. Kant zice că „râsul provine dintr-o aşteptare care se soluţionează subit în nimic.” Bergson crede că avem de-a face cu „un efect uriaş ce rezultă dintr-o cauză fără importanţă”. Oricum am lua-o, ca element prim al unei porniri spre ficţiune, bancul e cel dintâi ce „prinde elocinţa şi-i suceşte gâtul”. De la nevinovatul joc de cuvinte şi până la poanta absurdă sau eliptică, bancul se aşterne ca un pat de compost peste realitatea cotidiană din care se nutreşte, după cum vrea ea, literatura.

R2. Bancul e cea mai simplă manifestare a comicului, e cel mai adesea satiric, cu pretenţii de corecţie morală. Desigur, există şi forme ale absurdului, ale jocului gratuit de semnificaţii, cum se-ntâmplă cu orice fel de comunicare care se serveşte de cuvinte. Bancurile pot fi clasificate după modul în care sunt construite, după jongleria pe care o face cu înţelesurile multiple proprii şi figurate ale unor cuvinte sau expresii. Am putea decela bancuri de tip sintactic şi bancuri de tip semantic. Chiar dacă de cele mai multe ori nu apare aşa, mesajul este eminamente subliminal, căci trece de limitele banalului, sfidează obişnuinţele, sparge pragurile, dezechilibrează statuile. Folosit ca terapie, efectul este exclusiv colectiv. Cine-şi spune bancuri singur? Şi să mai şi râdă la ele… Poate doar soldatul Telearcă…
La nivel colectiv mai larg, dincolo de familia, de grupul de amici, bancul constituie baza pe care s-a dezvoltat un gen de divertisment numit „stand up comedy”, după opinia mea o eşuare a bancului, pentru că scopul său terapeutic este falsificat, efectul diluat până la dispariţie, asociat fiind cu mimica. Râsul nu mai este produs doar de o sclipire a minţii, ci de imaginea desfigurată a unei realităţi. În „stand up comedy”, bancul îşi pierde puritatea iniţială, valorile se amestecă, un banc prost bine spus ia mai multe aplauze ca un banc bun prost interpretat. Avem de-a face cu un efect placebo. Moare ideea de boală, dar boală rămâne. (Cu totul altfel se petrec lucrurile în „stand down comedy”, la care poţi privi cu ochii închişi… şi unde se dau cele mai spectaculoase amenzi ale CNA.) Eu prefer esenţele tari – să râd fie la un banc AUZIT, fie la un moment comic de mimă (Dan Puric) VĂZUT. Se ştie că suportul (canalul) influenţează/modifică mesajul, îl degradează, uneori până la a-l face de neînţeles. Amestecul cuvântului cu imaginea (amestecul de limbaje de comunicare) face medicamentul mai uşor de îngurgitat, desigur, dar se depărtează de valoarea vindecătoare, adică de starea de joc al minţii.
Pe de altă parte, bancul a stat, în Evul Mediu Încântător, la baza scenetelor puse în scenă în comedia del’arte şi în teatrul de marionete, iar autorii şi actorii din pieţele cetăţii avea de multe ori de suferit de la CNA-ul din acele vremuri. Acum vreo trei ani, la Paris (desigur!), s-a desfăşurat vreo două zile - opt sesiuni! - un colocviu cu tema „La théorie subreptice: usages de l’anecdote dans la théorie théâtrale, de la Renaissance aux Lumières”, de unde se vede că pentru ei problema bancului, mai cu seamă a aceluia clandestin, e o treabă serioasă.
Bancurile au făcut numai bine românilor! Din veacul vecilor! De la Ştefan cel Mare şi Sfânt: „Soldaţi, pe cai! – Măria ta, nu mai avem cai! – Atunci, pe mâine!” (banc sintactic?). Şi uite aşa s-a inventat mersul pe jos şi poate chiar jogging-ul, că tare ne mai place să fim protocronici! Dacă e să fim cârcotaşi, bancurile vor fi făcut şi rău, că ne-or fi deviat de la nişte drumuri ale istoriei pe care le-am luat în râs, am evitat să luptăm „cu arma în mână”, să ne sacrificăm pe altarul vreunei idei, ne-am ascuns în spatele cuvintelor în dodii, şopârlelor strecurate în texte cu voie de la stăpânire. Ca-n tehnicile voodoo, am înţepat păpuşa de cârpă crezând că va fi ucisă fiara. Vom fi avut dreptate? Nu ştiu. Şi au mai făcut rău indivizilor care le spuneau/răspândeau, i-au trimis la închisori sau alte locuri asemenea, în societăţile totalitare. Răul simţit pe pielea unora dintre noi.

R3. Poporul român cred că a spus bancuri de când se ştie, indiferent de orânduiri. Nu ştiu cum e la alte popoare, dar fără bancuri viaţa pe acest meleag ar fi teribil de plictisitoare, aproape de netrăit. Libertatea pe care o imprimă umorul? Nu ştiu. Libertate adevărată ai atunci când pierzi orice speranţă. Şi dacă îţi arde să mai râzi, da, atunci umorul e o manifestare a libertăţii. Realitatea care ajunge în banc devine o realitate dezbrăcată de răul din ea, ca un trandafir curăţat de ţepi. Aşa o poţi accepta, te poţi împăca cu ea. Dar nu ştiu cât de bine face în timp, pentru poporul român. Pentru că bancul ia locul acţiunii, protestului adevărat. Râsul curăţă răul de pe suflet şi simţire. „Ce i-am zis-o!” – şi gata, m-am liniştit, am scăpat de stres, dar nu şi de griji…

R4. Păi, Bulă este din neamul lui Mitică al lui Caragiale. E un alter ego pentru fiecare român care se revoltă contra tristeţii. Aşadar, Bulă eşti tu, faţă cu realitatea lichefiantă, Bulă eşti tu, cel care calcă-n străchini, îşi bate nevasta sau e burduşit de ea, fentezi autoritatea, câştigi la loterie ca d. Lefter Popescu… Chiar de nu-ţi mai place să-ţi spui pe nume, căci ţi se pare că ai fost integrat în Evropa…

R5. Banc semantic (?): „Într-un avion urcă tot guvernul României şi preşedintele pentru un summit internaţional. Avionul se prăbuşeşte în ocean. Cine scapă? (Răspunsul poate fi aflat citind primele două cuvinte ale răspunsului la întrebarea a treia.)”

„Un chimist intră într-o farmacie şi întreabă:
- Aveţi acid acetilsalcilic?
- Adică aspirină?
- Of, niciodată nu-mi amintesc cuvântul ăsta!”

„Psihiatrul:
- Au mai existat în familia dumneavoastră cazuri de boli mintale?
Pacientul:
- Da, acum trei ani sora mea a refuzat să se căsătorească cu un miliardar american...”

„O blondă către soţul ei: Iubitule, mi-a spus azi un coleg de serviciu un banc cu blonde. Am râs de era să cad jos din pat!”

„- Auzi, mă, Gheo, ce e ăla şah?
- Bă, Ioane, şahu' e piesele alea care le băgăm noi în pungă când jucăm table.”
[Seria de bancuri cu aceste personaje este de-a dreptul antologabilă! E un fel de „O mie şi una de nopţi”… smile ]

„Soldat Telearcă, poţi să înoţi?
- Pot, să trăiţi!
- Şi unde ai învăţat să înoţi?
- În apă, să trăiţi!”

Bomboana pe colivă (sau cireaşa de pe tort), în limbaj cuminţit:
„Un adolescent stătea toata ziua pe net: chat, sex virtual, site-uri porno etc.
Într-o zi bunicul, sătul deja de comportamentul nepotului, îi zice:
- Nepoate, eu, când eram de vârsta ta, am fost cu prietenii la Viena. Am intrat în primul bordel, am mâncat tot ce-am găsit pe-acolo, am ras toata băutura, apoi am mers sus şi am satisfăcut toate prostituatele, apoi, când am coborât, am urinat pe mesele şi pe barul de la parter şi am plecat fără să plătim!
Nepotului îi place ideea şi dispare de acasă o săptămână. Când se întoarce, era plin de vânătăi, cu o mână şi un picior în gips.
- Ce-ai păţit nepoate?!
- Am fost cu prietenii la Viena. Am intrat în primul bordel. Am mâncat tot ce-am găsit pe-acolo, am ras toata băutura, apoi am mers sus şi am satisfăcut toate prostituatele, apoi, când am coborât, am urinat pe mesele şi pe barul de la parter, iar, când să plecăm fără să plătim, au apărut patru gorile şi ne-au bătut de-am făcut pe noi!
- Auzi, nepoate, da' cum te-ai dus tu la Viena?
- Pai, am mers cu o agenţie de turism. Da' tu, bunicule?
- Eu? Cu ruşii, în 1945!”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu