duminică, 29 decembrie 2013

Biblioteca indignaţilor


Vom fi trăind noi cam la marginea lumii, băgaţi în seamă doar prin reprezentanţii de la extrema socială – genii sau sărmani, artişti sau cerşetori – ori de cetăţeni ai lumii căutători de spaţii exotice, primitive, neatinse de civilizaţia mileniului celui nou, ruşinaţi de imaginea „domnitorului”, rătăcit între cei din lumea bună care abia de-l observă, şi de alte întâmplări jenante, dar ne şi place să ne bălăcim în situaţia celui tot mereu nedreptăţit, aşteptând de la altcineva „să i se dea”, arareori şi doar ca excepţie „să-şi ia singur”, să lupte pentru a-şi îndeplini dorinţe sau idealuri. Sindromul acesta mioritic, al aşteptării vrerilor sorţii, este prea de secole fixat în fiinţa genetică populaţiei locuitoare pe meleagul dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră ca să dispară cu una, cu două. Cum zice şi-n imnul naţional: „N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie, / Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm”; ori Bolintineanul: „Soarta noastră fuse crudă astă dată”…

Ca demni utilizatori de internet, pe locul al doilea ca viteză de acces, conform unor serioase rapoarte internaţionale, şi omniprezenţi pe reţelele de socializare, era de aşteptat ca mişcări „revoluţionare” să ne mai dezmorţească şi să ne scoată din culcuşuri. Iniţiativa „indignaţilor”, „Occupy Wall Street”, a pornit de pe internet, de la un grup de canadieni inspiraţi de „primăvara arabă”, reuniţi în jurul revistei Adbusters, o revistă anti-consumeristă, lipsită de anunţuri sau reclame. Sigur, nu e vorba doar de o fandoseală protestatară, e clar că lumea începe să-şi dea seama că atunci când ai nevoie de trei slujbe ca să poţi supravieţui ceva nu e în regulă cu sistemul. Ecoul românesc a fost extrem de slab: cam 100 de bucureşteni s-au strâns duminică, 16 octombrie, în parcul din Piaţa Unirii din Bucureşti, pentru a participa la varianta românească a protestului global din 15 octombrie, care a pornit a mişcare de susţinere a Occupy Wall Street din New York. Până şi la meciul Unirea-CSM au fost mai mulţi spectatori…«Ţara noastră este deţinută de o elită exclusivistă de 1%. Noi suntem ceilalţi 99%» lansau o idee organizatorii; «şi ce dacă?», au răspuns peste 2 milioane de bucureşteni, în timp ce restul României dormea. Cum a dormit şi-n decembrie 1989, de unde şi vorba dreaptă pentru : „v-aţi culcat sub Ceauşescu, v-aţi trezit sub Iliescu”; s-ar putea continua fără a greşi: „dormiţi liniştiţi şi-acum, e Cineva care veghează pentru voi!”

Ei, dar nu asta voiam eu să spun întâi, iertare că m-a luat condeiul pe dinainte şi mi-am vărsat focul – oricum în van. 

Fapta pe care voiam s-o notez aici ţine, într-un fel, de culisele mişcării „revoluţiei globale” la care nu prea se-nghesuie românii. Aflăm că în locurile de desfăşurare a protestelor au apărut „biblioteci de teren”. «Oraşul Boston, în care se află prima mare bibliotecă publică deschisă în Statele Unite, are o nouă „sală” de lectură. Ce-i drept, e mai puţin maiestuoasă şi mai puţin dotată, dar este deservită de studenţi plini de entuziasm. Instalată sub un cort militar, biblioteca mişcării „Occupy Boston” oferă spre lectură circa 500 de volume, fără obligaţia de a le restitui la o dată fixă sau de a plăti vreo amendă dacă nu sunt înapoiate într-un anumit interval. Cărţile sunt clasificate în funcţie de genul literar şi numărul lor creşte fără încetare, biblioteca fiind administrată de un librar „de profesie” şi de un mic grup de bibliotecari care susţin mişcarea. Tot acolo se găsesc şi documente importante pentru istoricul mişcării, precum rezumatele întrunirilor şi propunerilor făcute de membrii „Occupy Boston”. (The New York Times, 28 octombrie 2011)

La New York, cei care ocupă Zuccorti Park au şi ei una, la fel ca şi „indignaţii” din Los Angeles ori Portland. Pentru cei mai mulţi, cărţile sunt o sustragere bine-venită şi necesară din faţa realităţilor dure ale vieţii de zi cu zi. „Când citeşti în astfel de condiţii, percepi şi apreciezi altfel actul lecturii. Este un moment numai al tău, care-ţi permite să-ţi organizezi concepţiile şi să-ţi clarifici cerinţele referitoare la ceilalţi oameni”, mărturiseşte o studentă de 18 ani.
Vedeţi vreo asemănare cu plaiul mioritic? Dacă da, scrieţi-mi!
*
Post Scriptum - Şi totuşi, câteva zeci de „indignaţi”, poate peste o sută, am găsit luni, 7 noiembrie, la Cluj, ceva între „occupy” şi „flash mob”, cu tema „Ocupaţi Clujul! PreOccupy Cluj Salvaţi Roşia Montană”, aşezaţi pe jos, pe trotuar, în faţă la Conti! Poliţia locală, reprezentată de nişte bieţi vajnici pântecoşi – probabil militari reformaţi – i-au luat la întrebări. Iată o mostră de dialog: „- Bună seara, care este rolul acestei întâlniri? / Niciun răspuns… / - Cine este conducătorul acestei întâlniri? / Niciun răspuns… / - Aveţi un reprezentant? / - Nu avem reprezentanţi. / - Cine este în conducere atunci? Am dori să vorbim cu el pentru a nu trebui să ajungem să legitimăm pe toţi. / - Nimeni! Şi suntem cam mulţi, totuşi. / - În cazul acesta, eu sunt…, legitimaţiile la control, vă rog.” S-au făcut arestări, la întâmplare, probabil s-au dat şi amenzi, duba poliţiei a făcut două-trei drumuri, manifestarea a continuat cu cântece, bătăile tobei şi scandări despre Roşia Montană. La revenirea poliţiei, tineri s-au aşezat în şir indian: „stăm la coadă, ca fim legitimaţi cu toţii!” Finalul? Iată relatarea unui martor ocular: „Dar şirul indian nu a ţinut mult, deoarece Poliţia Locală, în sfârşit, şi-a dat seama că acest protest este unul PAŞNIC, astfel începând discuţii interesante între protestatari şi forţele de ordine. Interesant este că cel puţin doi poliţişti erau chiar foarte interesaţi de realitatea de la Roşia Montană, punând întrebări pertinente şi ascultând cu interes răspunsurile oferite de diferite persoane.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu