Centenar. Străinul cel de toate zilele sau despre mărirea şi decăderea franceză

Tuesday, November 12, 2013 7:09:55 PM

peste, onfray, malentendu, camus, france, Sartre, centenaire, aix-en-provence, etranger

„Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. 

[…]

Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai puţin singur, nu-mi mai rămânea decât să doresc în ziua execuţiei mele mulţi spectatori care să mă întâmpine cu strigăte de ură.”

Între aceste fraze, se desfăşoară „spectacolul” unei vieţ(uir)i/lumi(ni) absurde, în care nimic nu are sens şi de care chiar sensul însuşi se fereşte. Este, sub soarele magrebian, unic, sub acea lumină misterioasă a Mediteranei despre care s-au scris texte de mare frumuseţe, este crima logică, deşertul, absenţa, tandreţea indiferenţei, în care, împrumutând cuvinte din alte pagini, „ar trebui să ni-l închipuim pe Sisif fericit”.

La 29 de ani scria „Străinul”, la 44 lua Nobelul. Alte vremuri… alte riscuri… 

Astăzi, după scandalul din 2011 cu (ne)celebrarea lui Louis-Ferdinand Céline, centenarul Albert Camus este într-o nedreaptă, vinovată surdină: nici o comemorare oficială, nici un omagiu naţional pentru autorul celei de-a doua între cele mai vândute cărţi franceze din toate timpurile (după „Micul prinţ” a lui Antoine de Saint-Exupéry – 200 de milioane de exemplare): „La Peste” („Ciuma”), 12 milioane de exemplare, în 28 de limbi. Nici o altă carte de literatură franceză nu se află în clasamentul celor cu peste 10 milioane de exemplare vândute. Şi, ca un fel de confirmare, despre care am mai scris şi altundeva, în ancheta „Cele 100 de cărţi ale secolului”, făcută de societatea franceză Fnac şi ziarul parizian Le Monde (Quels livres sont restés dans votre mémoire?) în 1999, „L’Etranger” („Străinul”) este pe primul loc. Autorul „Omului revoltat” şi al „Mitului lui Sisif” binemerită mult mai mult în afara hexagonului oficial, în lumea largă, de o parte şi de alta a Atlanticului şi a Pacificului. Centrul Pompidou şi Biblioteca Naţională au refuzat să găzduiască orice fel de manifestare. Iar marea expoziţie „Albert Camus: omul revoltat” (iniţial „Albert Camus, străinul care ne uneşte”), care trebuia să fie evenimentul principal al sărbătorii „Marseille-Provence – Capitala europeană a Culturii 2013” a fost anulată, după trei ani de intrigi penibile şi greţoase („nauséabond”, cuvânt folosit de Michel Onfray) cultural-politice şi răsturnări de situaţie (cf. France 24, Libération, Evéné etc.). După excluderea istoricului Benjamin Stora şi abandonul funcţiei de comisar al expoziţiei de către Michel Onfray, Centenarul deţinătorului de Nobel 1957 a trebuit să se mulţumească cu o expoziţie modestă – „Albert Camus, cetăţean al lumii” – de care s-a ocupat un colectiv de cercetători, istorici şi filosofi. Oare efervescenţa mediatică din 2010, la cei cincizeci de ani de la moarte, să-şi fi epuizat toată energia? Multă incompetenţă şi un pic de „nostalgerie”, cum spunea, în martie, cu un joc semnificativ de cuvinte, blogerul provensal Cyril Di Méo.

Dar scriitorul şi filosoful este pe deplin onorat de cărţile ce îi sunt dedicate, de polemicile pe care încă le provoacă. Michel Onfray, cu L’Ordre libertaire. La vie philosophique d’Albert Camus (Flammarion, Paris, 2012), după La Pensée de midi - Archéologie d'une gauche libertaire (Galilée , 2007) – despre ambele am scris câte ceva în volumul Prins în lumea cuvintelor, 2, pp. 156-162 – îl situează în continuarea unor Socrate sau Epicur, gânditori care permit „sculptura sinelui pentru oricine vrea să dea un sens vieţii sale”, chiar dacă scriitorul susţine că nu s-a pretins niciodată filosof, pentru că gândeşte prin imagini şi nu prin concepte, prin cuvinte şi nu prin idei. Şi totuşi: „Se întâmplă ca decorurile să se prăbuşească. Trezire, tramvai, patru ore de birou sau de uzină, masă, tramvai, patru ore de muncă, masă, somn şi luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă în acelaşi ritm - iată un drum pe care îl urmăm cu uşurinţă aproape tot timpul. Dar, într-o zi, ne pomenim întrebându-ne «pentru ce?» şi totul începe o dată cu această oboseală uimită. «Începe», iată lucrul important. Oboseala se află la capătul faptelor unei vieţi maşinale, dar ea inaugurează, în acelaşi timp, mişcarea conştiinţei. Ea o trezeşte şi provoacă urmarea. Urmarea, adică întoarcerea inconştientă în lanţ sau trezirea definitivă. După trezire vine, cu timpul, consecinţa ei: sinuciderea sau vindecarea. În ea însăşi, oboseala are ceva dezgustător. În cazul de faţă, însă, trebuie să ajung la concluzia că e bine venită. Căci totul începe prin conştiinţă şi nimic nu are valoare decât prin ea.” (Mitul lui Sisif) Analiza este, psihologic, fără cusur. Meursault (din L’Etranger) ucide un arab din oboseala indusă de lumina mediteraneană. Mama şi fiica Martha (din Malentendu) intră în mecanismul uciderii călătorilor găzduiţi la han, pentru strânge bani şi a părăsi ţinutul cu insuportabila sa lumină, şi îl ucid pe Jan, fiul şi, respectiv, fratele plecat demult în lume şi îmbogăţit, care a venit tocmai pentru a le salva. Cei trei nu ştiu, nu reuşesc să comunice. Singurătate, abandon, apatie – stări care caracterizează „răul” omului absurd, stări de care nu a fost lipsit, într-o lume ce i-a fost adesea potrivnică.

Se ştie de maledicţiunile colegului Sartre, cel care va refuza premiul Nobel pentru că îi fusese acordat înainte lui Camus, şi ale revistei sale „Les Temps modernes”, în vreme ce François Mauriac comentase răutăcios: „Acest Sisif nu împinge piatra. El s-a urcat pe ea şi, de acolo, plonjează în mare.” Dar între 2010 şi 2013 a avut loc ceva care a radicalizat datele problemei Camus: revoluţia arabă. Dincolo de literatură şi de filozofie, se încearcă o „recuperare politică” a lui Camus. Desigur, este la fel de stupid, din puncte de vedere cultural, ca şi în cazul lui Céline. Dar polemica nu întârzie să se manifeste, să reînvie, realimentată fără vreo ostoire. Iat-o prezentă, surdinizat, în „Le Figaro”, într-un dialog dintre istoricul Benjamin Stora (Camus brûlant) şi deputatul Henri Guaino (Camus au Panthéon. Discours imaginaire). „Dacă ne apare, Camus, din prima, ca unificator, este pentru că el continuă să ne vorbească, indiferent de vârsta noastră sau de ideile noastre. Un licean mi-a spus recent că îl preferă pe Camus lui Flaubert. Singurătatea lui Camus, faptul că detesta spectacolul monden sau literar, dar şi refuzul oricăror sisteme care limitează acţiunile omului sunt aspecte care îl fac să ne fie contemporan. Toate acestea vorbesc tineretului de azi. Şi nu numai francez.” Dar nu mai puţin, continuă istoricul B. Stora, incită şi la polemică, mai cu seamă privind raporturile sale cu Algeria natală. Destui nu îl iartă pentru atitudinea privind apartenenţa acesteia la Franţa, în condiţiile în care era declarat anticolonialist. Scriitorul Kateb Yacine şi intelectualul arab Edward Saïd i-au reproşat întotdeauna „inconştienţa colonială”. Nu i se iartă, de asemenea, luciditatea cu care a prevăzut, înaintea tuturora, eşecul marilor ideologii colectiviste revoluţionare, de către aceia care se simt orfanii acestor ideologii. „Din fericire, acest clivaj nu pune niciodată în cauză talentul literar, unanim recunoscut.” După Henri Guaino, Camus este omniprezent „pentru că el, într-un fel, a câştigat. Paradoxal, este încă un gânditor al timpurilor noastre, cum nu era al timpurilor sale. El a câştigat pentru că marile ideologii s-au prăbuşit şi marii maeştri ai gândirii au fost descalificaţi. Or, el era un antimodel. O spune: nu sunt un filosof. Refuză gândirea de-a gata. Nu ne propune nici o certitudine religioasă ori ideologică. Sartre dă răspunsuri. Camus formulează întrebări. Sartre vrea să construiască un sistem de gândire. Camus afirmă: «Ceea ce mă interesează este cum trebuie să se conducă.» Este anti-Sartre. Merge pe contrasens faţă de epoca sa fascinată de filosofia istoriei şi de violenţa căreia îi este supus omul. Promovează revolta conştiinţei faţă cu determinismul istoric din care se hrănesc totalitarismele timpurilor noastre. Fundamental, este un om al tragediei, această eternă luptă a măsurii contra nemăsurii. Tragicul, această angoasă a omului confruntat cu propria sa finitudine.”

Camus era antimarxist şi antihegelian, dar nu era un om de dreapta. Critica sa pleacă de la antistalinismul epocii. E mai degrabă apropiat de cercurile anarho-sindicaliste. Această dimensiune o va dezvolta Michel Onfray, reîmprospătând legătura cu mişcarea de idei contemporană. (În vreme ce Jean Paul Sartre vizitase URSS şi mărturisea, la întoarcere: „Le citoyen soviétique possède, à mon avis, une entière liberté de critique, mais il s’agit d’une critique qui ne porte pas sur des hommes, mais sur des mesures.” Iar despre omul sovietic: „C’est certainement un type d’homme qui, par lui même, est assez différent et neuf par rapport à l’homme des démocraties occidentales.” Ce mai poate fi reîmprospătat aici?)

Henri Guaino recunoaşte o dimensiune religioasă de netăgăduit la Camus: e bântuit de figura Christului descoperit în bisericile toscane şi în tablourile lui Piero della Francesca, în care regăseşte figura mamei sale. Problema metafizică îl va chinui toată viaţa. Va fi locuit permanent de o mistică intimă, foarte personală. Dar va refuza mereu să sacrifice o viaţă pentru o altă viaţă de după viaţă. Şi va reproşa totdeauna marilor religii şi marilor ideologii că sacrifică totul unei ipotetice fericiri radioase aflate tot timpul dincolo de un orizont. Dar Camus recuză orice sistem dogmatic, iar temperamentul său libertar îl face să fie mefient faţă de tot ce poate fi desemnat cu termenul „religie”. Era un laic, un republican, un raţional, dar repudia raţionalismul, dictatura raţiunii, ca orice dictatură.

Dincolo de polemici, mai vechi sau mai noi, dar în special cele privind refuzul violenţei revoluţionare, Camus rămâne pentru totdeauna un personaj dificil de clasificat. El însuşi refuza să fie închis în limitele unei categorii politice rigide. Această poziţie singulară, de înstrăinare, se potriveşte tineretului actual. Nu pentru că a murit la 47 de ani. La vârste mai tinere, o mulţime de scriitori, de muzicieni, de pictori, de artişti – de la Van Gogh la Schubert – dăduseră măsura maturităţii operei. Dar Camus are un altceva pentru tineri, constată, în concertul mai general coincident, B. Stora. Ei se regăsesc în scrierile sale, în atitudinile sale, în generozitatea sa. Ei au sentimentul că dispariţia bruscă a lăsat ceva neîmplinit şi vor să împlinească. Totul se leagă şi de imaginea romantică a unui om dispărut prea tânăr, un mediteranean cu tot ceea ce implică asta: iubind şi fiind iubit, solar, emoţionant, fermecător şi carnal.

Camus e marele perdant, titrează l’Evéné, dar îmi pare a fi, de fapt, o victorie! Onfray regretă că proiectul său nu a putut fi pus în operă şi nu a avut prilejul de a arăta în ce măsură filosofia pozitivă şi afirmativă a lui Camus dă seamă de luciditate şi de curaj. „În Franţa, atmosfera intelectuală este totdeauna de război civil” – se explică el. „Albert Camus a fost marele perdant al ceea ce ar fi putut fi o frumoasă aventură. Dar tot ceea ce el detesta a revenit în această afacere ca un bumerang: politicienii, moştenitorii, reţelele, triburile, miniştrii… Nimic nou sub soare”. Însă, această imagine a beneficiat de luminile întregii scene, a ieşit în prim plan, iar personajele sunt judecate în timp real: s-au făcut de râs. Centenarul naşterii îl găseşte pe Camus în acelaşi loc privilegiat pe care nici Panteonul nu îl poate asigura: perpetuu în inimile tinerilor care se formează („sculptura sinelui”, nu?) ca oameni maturi hrănindu-de din întrebările, îndoielile, nesiguranţele lui.

Şi iarăşi îmi amintesc de întâmplarea pilduitoare a profesorului francez la o universitate americană: Care este marele scriitor francez al secolului al XX-lea? Proust, Céline, Claudel, Sartre – presupune că i se va răspunde… Dar este unanimitate: Camus, monsieur, Albert Camus!

Câmpina, Noiembrie 2013