duminică, 29 decembrie 2013

Freud cel bun, Freud cel rău



S-a remarcat deja, timid, că intrarea în domeniul public a operei fondatorului şcolii de psihanaliză, Sigmund Freud, nu a generat nici un efect semnificativ pe piaţa editorială românească. Mai mult decât o eventuală mirare, situaţia a „produs” doar indiferenţă. Poate că şi studiile privind cererea au dus la o asemenea atitudine… şi cam ştiu ce spun în acesta caz… Cum stau lucrurile pe alte meleaguri europene? Iată că în Franţa se pune de o dezbatere, de o polemică, la nivelul principiilor chiar.

Pe blogul unui Philippe Petit citim despre relaţiile lui Freud cu Franţa ca despre „une véritable histoire d'amour” – chiar dacă psihanaliza nu a fost neapărat totdeauna primită cu braţele deschis aici. Scrierile evreului austriac (de familie veche, aşkenază) s-au tradus relativ repede în limba lui Voltaire. Să nu uităm că, în 1885, obţinuse o bursă din partea statului şi va petrece 19 săptămâni la Paris, în clinica de maladii ale sistemului nervos de la spitalul Salpêtrière, condusă de Jean Martin Charcot. Acesta trata anumite tulburări nervoase prin hipnoză. Sub conducerea lui, Freud începe să studieze isteria, fapt care i-a trezit interesul pentru psihopatologie şi l-a condus la deschiderea, în anul următor, a unui cabinet privat de psihiatrie la Viena. Dar interesant este îndemnul lui Philippe Petit: să aşteptăm viitoarea carte a lui Michel Onfray (aprilie, Grasset) consacrată chiar detronării lui Freud. Şi, se pare, a împrospătării lecturii scrierilor sale, iată, în curs de reeditare pe malurile Senei.

Materialismul reductiv, la fel de mult ca idealismul ştiinţific, de multe ori, a împiedicat o lectură senină a lui Freud. Dar şi un devotament excesiv, adesea, a întunecat cunoaşterea sa reală. Modul cum Freud judeca, spre exemplu, trauma de război este depăşit azi. Identitatea unui subiect poate fi într-adevăr distrusă. Viaţa psihică, spre deosebire de ceea ce credea Freud, nu este indestructibilă. Există dezastre cerebrale, după cum a arătat, de altfel, un filosof, Catherine Malabou. Cu toate acestea, este vremea ca Freud să fie recunoscut, la fel cum s-a procedat cu Thomas Mann şi cu Stefan Zweig la momentul potrivit, drept un spirit al Iluminismului „dezbrăcat de orice misticism”. Într-adevăr, Freud a încercat să înţeleagă procesele mentale în lumina artei, literaturii şi ştiinţei. Cum să-l citeşti pe Freud? Cum să te apropii de munca lui? Cum să foloseşti azi limbajul său? Aceste aspecte au fost discutate în detaliu în timpul unei emisiuni intitulate „La fabrique de l'humain”, în ianuarie trecut, la France Culture. Scopul lui Freud, s-a spus, în studierea vieţii mentale a sălbaticilor (Totem şi tabu), nu a fost de refondare politică, ci de a dezvălui că fiinţa umană este neputincioasă în faţa propriei sale funcţionării psihice, că este în situaţia unui străin care vorbeşte o limbă pe care nu o ştie.

Cu deosebire încântător / reconfortant se anunţă a fi „dialogul” între dr. Alain de Mijolla (Freud et la France, 1885-1945, PUF, ianuarie 2010) şi filosoful Michel Onfray (Le crépuscule d'une idole. L'affabulation freudienne, Grasset, aprilie 2010). Primul a oferit o carte de istorie uimitoare, o scrupuloasă prezentare pe ani a activităţii părintelui psihanalizei. Cel de-al doilea pune sub lupă necruţător valoarea omului (!) şi valoarea practică a ideilor lui Freud, ale freudismului şi ale freudienilor.


Michel Onfray (n. 1959) este una dintre vocile prea puţin comode ale dezbaterilor de idei din Hexagon. Doar o enumerare a unora dintre cele peste treizeci de titluri publicate poate fi relevată pentru modul insolit, dar nu mai puţin erudit, de tratare a realităţii şi a discursului despre aceasta: Le ventre des philosophes, critique de la raison diététique, Cynismes, portrait du philosophe en chien, L'art de jouir: pour un matérialisme hédoniste, La sculpture de soi: la morale esthétique, La raison gourmande, philosophie du goût, Ars moriendi: cent petits tableaux sur les avantages et les inconvénients de la mort, Théorie du corps amoureux: pour une érotique solaire… mă opresc cu greu din plăcerea enumerării… Michel Onfray este deliberat ataşat de hedonism, ateism şi anarhism (se pare că variante soft…). Volumul aşteptat se spune că desface efigia lui Freud de pe monumentul închinat psihanalizei, aducând în atenţie câteva probleme. Mai întâi, una de ordin biografic: Freud avea un comportament necinstit. Apoi, terapia sa nu şi-a demonstrat, practic, niciodată rezultatele. Freud a fost progresist sau revoluţionar? În nici un caz! Din unghi strict politic era un conservator, paznic al bunelor moravuri şi partizan al regimurilor autoritare.

În avanpremieră, ni se permite accesul la o serie de «dacă» încheiată cu o interogaţie deloc retorică, într-un extras din volum. „Dacă Freud, a fost chiar acel povestitor copleşit de un dosar greu; dacă chiar a fost un filozof care urât filosofia pentru o mai bună mobilizare gândirii sale în singurul cadru filosofic; dacă chiar a detestat biografii pentru că ştia că ceea ce fac acum el şi prietenii lui, va fi într-o zi istorie şi va fi pus sub semnul legendei; dacă odiseea lui a fost aceea a unui „aventurier”, după propria mărturisire, gata de orice pentru a obţine ceea ce el pretindea obsesiv ca un drept: celebritatea şi bogăţia, faima şi reputaţia internaţională: dacă pretenţia sa de a fi recunoscut ca om de ştiinţă este legitimată de propunerile subiective, personale şi autobiografice ale unei psihologii literare; dacă pasiunea lui cea mare a fost incestul şi dacă şi-a extins fantasmele la întreg universul pentru a suporta mai uşor semnele patologice; dacă a falsificat probe din haosul teoretic şi clinic al demersului său cu scopul de a-şi prezenta descoperirea sub forma unui continuum ştiinţific liniar procedând după propriul său crez; dacă a fost ani de zile clinica sa o curte a miracolelor, inclusiv canapeaua; dacă psihanalistul a falsificat în mod deliberat rezultatele clinice să-şi ascundă eşecurile din înregistrarea operativă; dacă vindecarea pe canapea, este numai un efect placebo; dacă a reciclat vechiul dualism al filosofiei occidentale opunând trupul şi sufletul, sub forma germoplasmei fiziologice şi a inconştientului psihic în scopul de a o neglija pe prima pentru a o ridica în slăvi pe cea de-a doua; dacă a amplificat cauzalitatea magică, inclusiv prin utilizarea facilităţilor simbolice, în detrimentul oricărei motivaţii rezonabile şi raţionale; dacă, prin urmare, este Freud un susţinător al cezarismului autoritar al lui Dollfuss sau al lui Mussolini; dacă s-a descoperit în opera sa materia ontologică a unei falocraţii misogine şi homofobe, şi nu a unei gândiri a eliberării sexuale - atunci cum se explică succesul lui Freud, al freudismului şi al psihanalizei vreme de un secol?”

Alain de Mijolla se arată a fi oarecum calm şi înţelegător, dar nu mai puţin categoric în a-şi susţine cauza. Mai întâi, aşează demersul hedonistului ateu în seria consistentă a detractorilor lui Freud începută încă de la 1915, prin reproşurile lui Edouard Claparède referitoare la noţiunea de sexualitate infantilă. Psihologul Yves Delage scria, la 1918: „Psihanalistul este un judecător de instrucţie, un inchizitor dublat de un erotoman şi parcă s-ar afla în exerciţiul psihanalizei satisfacerii propriei manii erotice care-şi iubeşte boala, cum dipsomanul, cocainomanul ori morfinomanul îşi iubeşte otrava.” Iar în 1920, va reveni: „Freud rămâne tipul de spirit fals, care, aservit unor concepţii sistematice, s-a lăsat antrenat să atribuie un caracter universal unui factor care nu se aplică decât unor cazuri particulare, ceea ce l-a antrenat în torturarea faptelor şi explicaţiilor pentru a le face să se potrivească părerilor sale preconcepute: a atribuit mentalităţii umane o deformare teratologică a cărei victimă este el însuşi.” Aşadar, susţine Alain de Mijolla şi cu multe alte exemple, nimic nou pe frontul antifreudian, unde acesta este atacat dinspre stânga şi dinspre dreapta, dinspre corecţii politic şi dinspre xenofobi. Ba, pe alocuri, comentează cu ironie: „La haine n'est-elle pas le second visage de l'amour?” sau, şi mai relevant, „J'emprunterai une autre conclusion à la sagesse arabe: «Les chiens aboient, la caravane passe.»” Pentru a conchide că ideile lui Freud şi consecinţele lor au fost plămada subtilă a evoluţiei care a deschis timp de o sută de ani din parcursul lor în inima civilizaţiei occidentale o nouă libertate de exprimare, în special asupra sexualităţii adulte şi infantile, un drum spre emanciparea femeilor, o reflecţie asupra motivelor necunoscute care ne inspiră acţiunile, asupra precarităţii adevărului din amintirile noastre, asupra altor moduri de a ne scrie povestea... Timpul consultului psihanalitic este locul permanentei redescoperiri.

Răspuns în patru puncte al lui Michel Onfray, în tonul cunoscut, desigur, elegant, dar foarte veninos, încheiat astfel: „În faţa oricărei critici a lui Freud, a freudismului şi al psihanalizei, lăudătorii Doctorului vienez ilustrează reflexul pavlovian şi proferează aceleaşi insulte ca la un semnal. Dacă aş fi freudian, ceea ce nu i-ar plăcea lui Dumnezeu, aş spune că acest venin care se ascunde sub citatul din înţelepciunea arabă nu este nimic altceva decât un alt nume al dragostei pe care mi-o poartă Alain de Mijolla. Dar, cum nu sunt freudian, consimt la concluzia sa: «Câinii latră, caravana trece», bucurându-mă că, de data asta, câinii au schimbat partea.”

La şapte decenii de la moartea inventatorului, ideile sale nu şi-au pierdut potenţialul polemic, poate că nu şi-au pierdut nici actualitatea, urme vizibile au lăsat, oricum, în civilizaţia actuală, este un truism. Ceea ce ar trebui să ne placă este, socot, modul în care se poartă dialogul acolo. Chiar dacă nu vom învăţa nimic, întrucât suntem protocronici, ce Decebalus per Scorilo!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu