Saturday, August 10, 2013 8:27:56 AM
Interconectare şi marketing informaţional
Oricât mi-aş dori, cu rândurile care urmează nu bat la porţi deschise. Sensul întâmplărilor de-a lungul istoriei pare destul accesibil cunoaşterii: fiinţa umană a inventat scrisul, apoi a folosit suporturi manipulabile - piatră, argilă, lemn, papirus, pergament, scoarţă de mesteacăn [1], mătase, hârtie, ecran (medii digitale) – pentru a-l păstra şi a transmite informaţia mai departe, spre viitor. Parcursul nu a fost lipsit de obstacole, trecerile fiind de fiecare dată încărcare de controverse, vocile cassandrelor sunt mereu neobosite, capacitatea de invenţie a omului este mereu însoţită de frâna conservatorismului, scepticismului, nepăsării, relei voinţe şi mai ales a intereselor economico-financiare ale elitelor conducătoare ale societăţilor. Chiar în clipa în care citiţi aceste cuvinte, sute de mii de patente de invenţii, foarte multe dintre ele revoluţionare, sunt blocate în arhivele bine secretizate ale marilor corporaţii multinaţionale, care, de altfel, controlează şi guvernele. Ceva le mai scapă printre degete, sunt minţi luminate, care mai gândesc şi în perspectivă, aşa că omenirea face în fiecare zi câţiva paşi mici spre… Spre ce? Încotro? Deja sunt pe cale de a devia de la ceea ce mi-am propus să prezint aici şi acum! Cert este că, aproape pe neobservate, de vreo jumătatea de secol, lumea se schimbă iremediabil. Dacă sfârşitul Istoriei umane a fost deja, ultimul Om este pe cale de dispariţie (mulţumesc, Francis Fukuyama), atunci ar trebui să ne îndreptăm spre o lume nouă, „în care recunoaşterea universală şi raţională a înlocuit lupta pentru dominaţie”. O lume a unei plicticoase păci sociale, dacă ar fi să-l urmăm în idei pe acelaşi american, cu toată speranţa că viitorul postuman va fi interesant pentru că va fi altfel.
Să revenim la acum şi aici. Este evident că se înregistrează o criză a suportului scrisului. Falimentul serviciilor clasice de poştă este firesc, odată cu răspândirea rapidă şi globală a epistolei electronice - e-mail -, reorientarea grăbită a presei de la ediţia imprimată la ediţia electronică, cu schimbările dramatice cerute de accesul la piaţa de publicitate şi de marketingul în spaţiul virtual, este iarăşi o provocare pe care cei ce n-au prevăzut-o dispar din peisaj. Acelaşi cerinţe de adaptare şi pentru edituri, librării şi biblioteci. Nu insist.
Avem de-a face nu doar cu o revoluţie a suportului scrisului, ci şi cu o revoluţie a cutumei cititului. Revoluţii asemănătoare au avut loc la apariţia sulului de papirus în locul plăcilor de argilă, la declinul sulului de papirus odată cu legarea filelor de hârtie, inventarea cărţii, care va domni deplin după apariţia tiparului, în urmă cu cinci veacuri. De-acum, într-un fel, ne întoarcem la sulul de papirus… Dar mai e un pic de drum până acolo. Abia începe să se formeze, destul de rapid, piaţa, adică ceea ce numim îndeobşte consumator, cu nevoile sale, cu dependenţele sale, în condiţiile unui conflict declarat între cultura cărţii şi cultura ecranului.
Pentru a înţelege transformările în curs, aparent ireversibile, este nevoie să ţinem seama că schimbările cele mai drastice sunt în relaţiile de comunicare a cunoştinţelor. „Dacă am inventat ecranul, am făcut-o cu siguranţă întrucât cartea nu ne mai satisfăcea aşteptările”, constată psihanalistul francez Serge Tisseron [2]. El reaminteşte că această cultură a ecranului a fost prost apreciată, însă a ajuns în prim-plan şi şi-a câştigat autonomia devenind cultură digitală. Impactul asupra domeniului învăţării, a funcţionării psihicului şi relaţiilor interpersonale şi sociabilităţii este considerabil şi deloc de neglijat.
În definitiv, a cam trecut o jumătate de veac de la proiectul Xanadu şi inventarea, de către sociologul american Ted (Theodore Holm) Nelson, a hipertextului şi atât de familiarului, azi, http (Hypertext Transfer Protocol).
Evident, cultura cărţii este o cultură a lui Unu, pe când cultura digitală este o cultură a multiplului. Cultura cărţii implică citirea unui text la un moment anume, un singur cititor, un singur autor. Fiecare activitate e unică şi implică realizarea unei singure activităţi într-un timp definit. Relaţia de cunoaştere este verticală: o cartea „ştiutoare” se adresează unui ignorant, într-un dialog privilegiat. Cultura ecranului este cu totul diferită, ea implică numeroase „ferestre”, numeroşi spectatori, numeroşi creatori, creaţiile înseşi pot fi colective, ceea ce pune complicate probleme şi concepţiei obişnuite despre drepturile de autor. Cultura digitală permite activităţi paralele, variante nefinalizate sau provizorii, diferit faţă de domeniului cărţii. În cultura digitală, relaţia de cunoaştere se desfăşoară pe orizontală şi e multiplă.
O prezentare schematică, pe două coloane, acelor două culturi ar fi, poate, mai clarificantă tehnic, dar s-ar pierde seducătoarea iluzie a dialogului şi avansării pas cu pas pe linia subţire dintre două lumi aparent divergente.
Cultura cărţii favorizează gândirea liniară, după modelul limbajului – succesiune de cuvinte, rânduri, paragrafe. Cartea oferă memoria evenimenţială, practica unei învăţări prin repetare. Memoria se construieşte cronologic, aşa cum e organizat textul Bibliei, care începe cu o genealogie. A citi înseamnă a construi propria istorie asimilând gândirea altuia, făcând cu ea o poveste pentru sine. În cultura digitală, învăţarea se face prin schimbul de strategii şi de raţionamente, pe sistemul încercare-eroare, şi consistă într-o „construcţie narativă a discontinuităţii”. Sunt favorizate capacitatea de face faţă imprevizibilului, tenacitatea, perseverenţa şi se permite interiorizarea accentuată a capacităţii de inovare. Pentru acelaşi Serge Tisseron, în vreme ce cultura cărţii se bazează pe conceptul de asimilare (atât de drag lui Jean Piaget), cultura digitală e mai aproape de ceea ce Piaget numeşte acomodare [3].
Virajul tot mai accentuat al proceselor de învăţare/ cunoaştere/ comunicare de la cultura cărţii spre cultura digitală are efecte notabile asupra definirii funcţiilor psihicului. Cultura cărţii, a textului scris, a produs demult o revoluţie a psihicului – însăşi activitatea de a citi a activat anumite părţi latente din creier, iar secvenţialitatea paginilor a indus mecanisme specifice de gândire. Asemănătoare, în fond, sunt efectele culturii digitale, care privilegiază alte zone ale psihicului şi induce cu siguranţă o redefinire a identităţii umane. În cultura cărţii, identitatea este stabilă, unificată – primează individul. Schimbarea de identitate are loc după evenimente esenţiale, explicate anterior sau apoi. În cultura digitală, identităţile se definesc în funcţie de spaţiul social. Persoana nu este in-divid, căci are numeroase identităţi, profiluri sau avatare. „Este «divid»”. Cultura digitală valorizează identităţile multiple şi permite adaptarea rapidă la schimbările culturale şi sociale cu care ne confruntăm în viaţă. Cartea înseamnă refulare a dorinţelor, pe când digitalul permite clivajul între diferite părţi ale personalităţii în funcţie de situaţiile cu care se confruntă. „Acest clivaj al sinelui - insistă Tisseron -, care a fost vreme îndelungată considerat patologic, nu mai e aşa. Cultura digitală a făcut să evolueze modelele de normalitate. În vreme ce , în cultura cărţii, cuvântul şi scrisul erau primele mijloace de acces la lume, de acum înainte, odată cu cultura digitală, imaginile şi simbolizarea [capacitatea de a dezvolta reprezentări, n.m. - [4] ] sunt cele care predomină.” Realitatea este altfel gestionată. Raporturile Lume reală – Lume fantasmatică / a simulacrelor (v. Jean Baudrillard) se schimbă, în funcţie de consistenţa susţinerii realităţii personale. Timpul flexibil, personal, se confruntă cu timpul cronologic. Afirmarea spontană se confruntă cu temporizarea, cu aşteptarea. Idiosincrasia se confruntă cu convenţionalul. A aştepta, a amâna plăcerea e o treabă de gestionare a spontaneităţii faţă cu realitatea. Este depăşirea simbolizării primare, realizarea trecerii, din inconştient în conştient, a simbolizării secundare, aceea care va fi conservată. Toate acestea fac parte din realitatea cu care se confruntă individul deîndată ce capătă conştiinţă de sine, pe vârsta de doi ani. Accesul liber la cultura digitală modifică drumul până la cultura cărţii, neabandonată azi de societăţile umane. Excesul de acces obligatoriu la cunoaştere pe calea culturii cărţii accentuează clivajul şi refularea simbolizării secundare şi poate conduce la refugiul într-o versiune revitalizată, după un secol, de către Internet, a noosferei lui Teilhard de Chardin ori, la extremă, spre autism. Până acolo încât Vincent Joly [5] poate opina că, „la modul general, îmi pare că reflecţiile psihanalitice asupra internetului ar câştiga mult dacă s-ar folosi de conceptele dezvoltate în alte câmpuri de reflecţie. Mă gândesc mai ales la teoriile naratologiei şi acela ale ludologiei asupra structurii jocurilor video şi specificitatea experienţei videoludice, dar şi la conceptele de text şi de hipertext dezvoltate de critica anilor 70 şi … la noţiunea de noosferă.”
Trecerea de la o cultură la alta revoluţionează şi sociabilitatea. Cultura cărţii favorizează o proximitate fizică, puternică, bazată pe legături strânse, genealogice; cultura digitală privilegiază relaţiile elastice şi activabile, ceea ce numim legături slabe. „În lumea cărţii, autoritatea este instituită şi se bazează pe o cultură a culpabilităţii [şi să nu uităm că ideologia creştină e fundamentă pe vina / păcatul originar/ă… pare că, prin arhitectura textului, însăşi Cartea Cărţilor, transformată în hipertext, este destul de asemănătoare cu un şir de mesaje pe twitter… - n.m.], pe când în cea digitală se bazează pe participarea tuturor şi recunoaşterea de către semeni şi privilegiază, ca mecanism regulator, ruşinea.” Potrivit lui Tisseron, afirmarea originalităţii permite alăturarea la grupul cu care se identifică. El este convins de faptul că cele două culturi sunt complementare, de vreme ce au destule defecte: cultura cărţii implică o strictă specializare a cunoştinţelor, valorizează învăţarea pe de rost, personajele rigide, puţin evolutive şi legături de proximitate; cultura digitală favorizează dispersia cunoştinţelor, implică învăţarea intuitivă, ea ne aruncă în noi şi noi situaţii, fără feed-back cognitiv, nici temporal şi, aşadar, fără conştiinţă de sine, privilegiază legăturile virtuale, slabe, ne îndeamnă să fugim de realitate.
Pe de altă parte, este evident că fiecare are şi o serie de avantaje. Cartea stimulează obişnuinţele şi automatismele, permite aproprierea istoriei proprii şi definirea unei identităţi narative, descrisă atât de relevant de Paul Ricoeur: „Fără ajutorul naraţiunii, problema identităţii personale este într-adevăr prinsă într-o antinomie fără soluţie: ori e pus un subiect identic cu el însuşi într-o diversitate de stări, ori se acceptă, pe urmele lui Hume sau Nietzsche, că acest subiect identic nu e decât o iluzie substanţialistă… Dilema dispare dacă identităţii înţelese în sensul de acelaşi (idem) i se substituie identitatea înţeleasă în sensul de sine (ipse); diferenţa între idem şi ipse nu e alta decât aceea între o identitate substanţială şi o identitate narativă… Spre deosebire de identitatea abstractă a lui Acelaşi, identitatea narativă, constitutivă ipseităţii, poate include schimbarea, mutabilitatea în coeziunea unei vieţi. Subiectul apare atunci constituit, la un moment dat, ca lector şi scriptor al propriei vieţi, după voinţa lui Proust. Aşa cum se verifică prin analiza literară a autobiografiei, istoria unei vieţi nu încetează să fie reconfigurată de toate istoriile veridice sau fictive pe care un subiect le povesteşte despre el însuşi. Această reconfigurare face din viaţa însăşi o ţesătură de istorii repovestite… Identitatea narativă nu e o identitate stabilă şi fără cusur; aşa cum este posibil să se compună numeroase intrigi pe subiectul aceloraşi incidente…, aşa este şi totdeauna posibil de a ţese despre propria viaţă intrigi diferite, chiar opuse… În acest sens, identitatea narativă nu încetează să se facă şi să se desfacă.” [6] Australianul Michael White, specialist în psihoterapie narativă, obişnuia să spună: „După mine, povestea vieţii oamenilor este aceea care le modelează vieţile. Ei îşi fabrică viaţa în conformitate cu ceea ce povestesc.” Contextul în care toate cele de mai sus au fost exprimate este, se înţelege, acela al culturii cărţii.
Cultura digitală, la rândul ei, stimulează interactivitatea şi inovaţia şi ne permite să facem mai bine faţă imprevizibilului. Noile tehnologii au generat întotdeauna îngrijorări, dacă ne amintim de dialogul platonician în care se critică apariţia scrisului şi cititului. Creierul uman a evoluat pentru limbajul vorbit, nu pentru a învăţa să scrie. Învăţarea se poate face nu mai prin limbajul vorbit, peripatetizând în grădinile lui Akademos. Acum ştim că totul e, în mare măsură, fals. Contrar celor susţinute de Socrate, scrisul/cititul dezvoltă memoria. Se subestimează adesea importanţa revoluţiilor cognitive asupra creierului uman. Se pot îmbogăţi funcţiile creierului prin dezvoltarea unor competenţe noi, dar asta nu se poate face plecând de la nimic, ci este necesară reorientarea unor neuroni, ceea ce se numeşte „reciclare neuronală”. Stanislas Dehaene, specialist în neuroimagerie cognitivă, dezvăluie ordinea lucrurilor, încercând să elimine ambiguităţile: „Limbajul vorbit, care s-a dezvoltat timp de mai bine de două sute de mii de ani, a beneficiat, fără îndoială, de o evoluţie selectivă şi creierul s-a adaptat formând structuri cerebrale proprii limbajului oral. Dar scrisul este foarte diferit, căci el este o invenţie culturală foarte recentă, datând de opt mii de ani. Creierul nu a putut evolua, într-o perioadă atât de scurtă, spre a permite cititul. Totuşi, studiile desfăşurate graţie tehnicilor de imagerie cerebrală pun în evidenţă o formă de specializare cerebrală pentru semnele scrise, în regiunea occipito-temporală stângă. Cauza acestei specializări trebuie să fie complet inversată: nu creierul este acela care a evoluat pentru scris, ci sistemul cultural al scrisului este cel care a evoluat în asemenea mod încât să se adapteze creierului. Există circuite cerebrale care au o variabilitate legată de zonele limbajului suficient de plastică pentru a fi reciclate şi a se adapta lecturii.” [7] Şi, mai departe: „În timpul învăţării cititului, cortexul vizual se îmbogăţeşte. El e capabil să facă, puţin câte puţin, discriminări foarte fine care nu implică neapărat citirea, ci, de exemplu, imaginile. Se constată că regiuni ale creierului legate de forma vizuală a cuvintelor şi de reprezentarea limbajului vorbit se modifică după cum cineva este alfabetizat sau nu. Aceleaşi conexiuni între aceste diferite zone se transformă prin învăţarea cititului şi noi avem tendinţa de a subestima felul în care cititul face creierul să evolueze. Se pierd competenţe. Zona din creier care s-a specializat în învăţarea recunoaşterii literelor ne face să pierdem [temporar] capacităţi de a recunoaşte feţele. De fapt, sistemul se reorganizează… Acestea fiind zise, trebuie să înţelegem că orice obiect cultural introdus în mediul nostru produce efecte. [8]” Concluzia spre care ne conduce cercetătorul francez, după prezentarea rezultatelor numeroaselor experimente, este că învăţarea concomitentă a mai multor competenţe, cum ar fi scrisul, cititul, cântatul la pian (reproducerea sunetelor muzicale), este benefică dezvoltării psihicului, a personalităţii. Se ştie că, în domeniul scrierii alfabetice, circuitul vizual şi gestual al scrisului facilitează memorizarea. Se ştie, de asemenea, că a învăţa să scrii în acelaşi timp cu a învăţa să citeşti facilitează învăţarea lecturii, întrucât creierul memorizează mai bine informaţia când foloseşte coduri multiple. Se ajunge chiar mai departe, socotindu-se că scrierea de mănă este responsabilă de sensibilitatea empatică şi de acurateţea manifestărilor afective.
De ce folosirea computerului nu ar fi printre competenţele care să influenţeze dezvoltarea cognitivă a individului? Întrebarea este superfluă, lipsa accesului la cultura digitală este deja socotită un handicap major. Tehnologia a devenit arhitectul intimităţii noastre, aşa titrează Hubert Guillaud, scriind despre cartea „Alone Together” („Singuri împreună”) a etnopsihologului Sherry Turkle, de la MIT, un fascinant portret al relaţiei noastre schimbătoare cu tehnologia şi despre cum redefineşte aceasta percepţia intimităţii şi solitudinii. Tehnologie a fost şi cartea, sub diferitele ei forme materiale, tehnologie este şi cartea în forma digitală, hipertextul. De fiecare dată, la fiecare modificare de suport, de mediu, structura psihicului uman s-a schimbat, s-a adaptat, s-a augmentat sensibil. Empatia şi afectivitatea nu se mai hrănesc şi gestica scrierii de mână, ci din alte surse ale complexului virtual digital. Aria fantasmelor / simulacrelor se extinde spre infinit.
Ceea ce deosebeşte revoluţia digitală de celelalte revoluţii este, mai întâi, faptul că include competenţele anterioare aproape în totalitate. Cultura digitală încorporează cultura imaginii, cultura sunetului, cultura cărţii, cere competenţe utilizabile concomitent, impune răspunsuri rapide la probleme complexe, spre a se evita confuzia, abandonul, izolarea. Odată stăpânite aceste competenţe, lumea devine deja mai accesibilă, cu toată realitatea şi simulacrele ei. Mă refer atât la lumea exterioară, cât şi la lumea interioară, aflate într-un echilibru pus constant în discuţie. În al doilea rând, revoluţia digitală are în centrul ei absenţa componentei materiale. Cultura digitală se fundamentează pe imaterial, pe existenţa în virtual. Teoretic, informaţia digitalizată poate accesa direct reţeaua neuronală. Stadiul tehnologic primitiv impune, încă, existenţa obiectelor materiale ca intermediar între mesajele numerice şi creierul receptor şi depozitar al informaţiei.
Cultura lui Unu şi cultura multiplului coexistă şi se acceptă împreună în această perioadă de tranziţie în devenirea fiinţei umane. Înlocuirea suportului textului scris sau trecerea de la text la hipertext implică impactul unor crize de adaptare, implică rezistenţe nostalgice şi sentimentale - „mi-e dor de mirosul cărţii tipărite!” - ale celor legaţi, firesc, de un trecut care înseamnă parte din definirea personalităţii lor. Însă, transplantarea formelor cărţii materiale în cultura digitală, pas cu care s-a început tranziţia, dă semne de oboseală. Independenţa tot mai accentuată de manifestare şi interconectarea globală cere forme noi de expunere a informaţiei, mai apropiate de funcţionarea reală a sistemului neuronal, care se reorganizează neaşteptat de rapid. Obiectele folosite pentru comunicarea informaţiei se schimbă prea repede ca formă şi ca opţiuni de accesare. Răsfoirea obişnuită a paginilor, conservată, (inclusiv cu reproducerea sunetului caracteristic!) din raţiuni de habitudine, la editarea cărţii electronice (e-book), dispare cu totul la ediţiile online ale jurnalelor, în favoarea hipertextului care se derulează pe verticală şi permite salturi la alte pagini (pour la bonne bouche, a se revedea arhitectura narativă din „Rayuela” lui Julio Cortázar, 1963; conceptul de hipertext va apărea în 1965; la 7 iulie 1961 apăruse Cent mille milliards de poèmes, poezie combinatorie de Raymond Queneau, la Gallimard). Hipertextul are o mare elasticitate, poate fi accesat pe diferite gadgeturi, de la desktop, la tabletă, iPad sau iPhon. Cartea, în forma sa digitală, se va adapta şi ea, răsfoirea putând fi alternată cu derularea, încercare nu chiar necunoscută în Istoria umanităţii, dacă avem în vedere felul în care se citeau papirusurile egiptene [9] ori rulourile din piele pe care este imprimată Tora [10].
Designerul Craig Mod, explica încă din 2010, în eseul Books in the Age of the iPad [11], că, „în cărţile imprimate, propagarea dublei pagini a fost ecranul nostru. Este uşor să se gândească aceeaşi soluţie şi pentru iPad. Nu e nevoie. Ecranul iPad-ului trebuie considerat în aşa fel încât să se recunoască limitele fizice ale aparatului, ţinând cont de eficacitatea nelimitată a noului spaţiu. Vom vedea noi forme de naraţiune ieşind din acest nou ecran. Este o ocazie de a redefini modurile de dialog între cititori şi conţinut.”
Deocamdată, diferenţa de prezentare dintre hipertextul carte şi hipertextul jurnal se păstrează, cel mai probabil din raţiuni de marketing. Cartea digitală este sensibil mai ieftină decât cartea imprimată. Lectura jurnalelor se face din ce în ce mai mult contra unei plăţi (electronice!) modice sau pe bază de abonament. Fără plată, ai acces la editoriale şi la excerpte, accesul gratuit la textul integral, ţi se precizează, îl vei avea peste 18 sau 24 de luni. În cel mai bun caz.
Piaţa cărţii e mai conservatoare, se adaptează mai greu decât piaţa informaţiei cotidiene. Pentru început, manualele şcolare fac primele pasul mai departe, incluzând în paginile digitale filme documentare, scheme demonstrative animate, jocuri strategice şi interactive, favorizând schimbarea paradigmei învăţării, de la memorizarea cu orice preţ (asimilare), la înţelegerea fenomenelor prin încercare-eroare (acomodare) şi constituirea unei coerenţe discontinue individuale, adaptată caracteristicilor de personalitate specifice. Oferta este egală pentru toţi, abordarea ei este individuală, personalizată, în vreme ce interconectarea e deschisă spre totalitatea actanţilor (fiinţe umane, dar şi biblioteci virtuale, publicaţii online etc.) din spaţiul culturii digitale.
______________
[1] Les arbres sont des alphabets, disaient les Grecs. Parmi tous les arbres-lettres, le palmier est le plus beau. De l’écriture, profuse et distincte comme le jet de ses palmes, il possède l’effet majeur : la retombée. („Vers l’écriture”, Roland Barthes par Roland Barthes, 1975)
[2] „Enfants et écrans”, rapport sur la relation des enfants aux écrans, éditions Le Pommier, 2013
[3] asimilarea e un mecanism ce consistă în integrarea unui obiect nou sau unei situaţii noi într-un ansamblu de obiecte sau situaţii pentru care există deja o schemă; acomodarea e un mecanism ce consistă în modificarea unei scheme existente spre a putea integra un obiect nou sau o situaţie nouă.
[4] de remarcat că teoria freudiană – opoziţia dintre registrele acţiunii şi reprezentării: eşecul de limbaj, căci reprezentarea unui lucru se opune reprezentării unui cuvânt – cade în desuetudine, prin schimbarea referenţelor sociale ale individului.
[5] La Noosphère. Internet a-t-il de l’esprit?, paradoxa1856.wordpress.com
[6] Ricoeur, P. (1985) Temps et récits III, Le temps raconté, éditions du Seuil, apud Isabelle Laplante, l'Identité Narrative, www.mediat-coaching.com
[7] Apprendre au XXIe siècle: interview de Stanislas Dehaene, Le Monde de l'intelligence, n°11- janvier/février/mars 2008
[8]„Enfants et écrans”…
[9] Cartea din papirus se prezenta sub forma unui sul alcătuit din foi lipite unele în continuarea celorlalte, adesea în număr de zece. Lungimea medie a unui sul era de la 6 până la 10 metri, dar papirusul Harris (cronică a domniei lui Ramses al III-lea) depăşeşte 40 de metri. Cartea se desfăşura orizontal; ea era împărţită în coloane verticale şi aproape întotdeauna scrisă pe o parte, cea a sensului orizontal al fibrelor.
[10] Pentateuh (Πεντετεύχως — în greacă „cinci suluri sau cutii pentru păstrarea lor”). Este numele de provenienţă greacă sub care sunt cunoscute în limba română primele cinci cărţi ale lui Moise din Vechiului Testament - Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronom. În originalul ebraic, ele poartă numele de „Tora”, (Învăţătura sau Legea), un cuvânt care vine de la verbul „yara” (hora) care înseamnă „a preda, a instrui”. Termenul Pentateuh apare în Septuaginta, traducerea în greacă a Vechiului Testament.
Cea mai veche Tora din lume, datând cel mai probabil din secolul al XII-lea, a fost descoperită în arhivele Universităţii din Bologna. Sulul, confecţionat din piele de oaie, are o lungime de 36 de metri şi o înălţime de 64 de centimetri. Acesta era clasat în arhivele universităţii italiene ca un document din secolul al XVII-lea şi cu un nume foarte simplu: „sulul numărul 2”. Descoperirea a fost făcută de profesorul de iudaism Mauro Perani, care a observat că textul din acel rulou nu era conform cu anumite modificări aduse Torei în secolul al XII-lea. Ruloul fusese identificat şi catalogat în mod eronat de un arhivist în anul 1889. Sulul face parte dintr-o serie de 30 de manuscrise evreieşti pe care profesorul Perani a început să le catalogheze în februarie. Ruloul se află într-o stare excelentă de conservare. „Documentul este extrem de rar, pentru că, atunci când textul din Tora suferă vătămări, documentul îşi pierde caracterul sfânt şi nu mai poate fi utilizat. El este atunci distrus”, a explicat expertul italian. Expertul a mai precizat că zeci de mii de exemplare ale Torei au fost distruse de nazişti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cel mai vechi rulou al unei Tora cunoscut până în prezent datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu