duminică, 29 decembrie 2013

Raţiunile inimii 5. O polemică târzie: Céline, între geniu şi infamie.


Moto: „Le cœur a ses raisons, que la raison ne connaît point.” (Blaise Pascal)


Franţa începutului de an este gata să găzduiască o nouă polemică în care şi-a băgat coada, ori, mai bine zis, pe care a provocat-o ministrul Culturii, monsieur Frédéric Mitterrand, care a luat poziţia de drepţi în faţa avocatului „vânător de nazişti” Serge Klarsfeld (evreu născut la 17 Septembrie 1935, în Bucureşti). Subiectul solicitării: scoaterea de pe lista celebrărilor oficiale 2011 a scriitorului Louis-Ferdinand Céline, de la a cărui moarte se împlinesc cincizeci de ani. Motivul: marele scriitor a fost „o fiinţă abjectă”, ale cărui „imunde scrieri antisemite au contribuit la asasinarea masivă a evreilor”. Aşadar, „la început a fost cuvântul” a devenit, în viziunea „Asociaţiei fiilor şi fiicelor deportaţilor evrei din Franţa”, „cuvântul scriitorilor ucide”. Desigur, „Bagatele pentru un masacru” (1937) şi „Şcoala cadavrelor” (1938) sunt nedezminţit antisemite, autorul însuşi recunoaşte: „Sunt inamicul nr. 1 al evreilor”. Louis-Ferdinand Céline este incomod pentru cultura franceză. Pe de o parte, nu poate fi şters din nici o istorie literară a secolului al XX-lea, fiind aşezat, aproape unanim, din punct de vedere al artei scrisului, al revoluţiei limbajului, alături de Marcel Proust şi, eventual, Claudel, la mare distanţă de oricine altcineva. Pe de altă parte, comportamentul moral al medicului Louis-Ferdinand-Auguste Destouches, mai cu seamă în timpul ocupaţiei naziste, a fost total nedemn pentru statura sa de om de litere. Care este dreapta măsură? Pe cine avea de gând să „celebreze” statul francez în 2011? Scriitorul sau omul? Şi dacă numai scriitorul, ce parte a operei sale urma să fie „celebrată”? Pentru Serge Klarsfeld totul este clar: cei doi nu pot fi despărţiţi. Inutilă poziţia preşedintelui Nicolas Sarkozy din 2008, el însuşi descendent din familii evreieşti: „Îl poţi iubi pe Céline fără să fii antisemit, la fel cum îl poţi iubi pe Proust fără să fii homosexual”. Céline n-a luptat în Rezistenţă în timpul războiului, a fost colaboraţionist judecat, condamnat şi amnistiat în 1944. Céline a scris, în 1936, şi celebrul pamflet anticomunist „Mea culpa”, în care lipseşte, totuşi, orice urmă de antisemitism. Cele două atitudini ale sale sunt suficiente pentru gândirea „aristotelică” a lui Sergiu al nostru, lobby-ul evreiesc pe dihotomie şi pe legea talionului se fundamentează nu de azi, de ieri. Puritatea şi necesitatea acţiunilor „poporului ales” sunt dincolo de orice discuţie. Impuritatea şi culpabilitatea restului populaţiilor lumii este evidentă pentru oricine. Lucrurile se mai schimbă, desigur, când este vorba de victimele, la fel de numeroase, ale comunismului, la a cărui definire teoretică şi implementare practică au pus cu asupra de măsură umărul. Vinovaţii pentru crimele împotriva umanităţii nu mai sunt, în acest caz, aşa de vizibili. În viziunea lui S. K., toţi evreii trebuie iubiţi necondiţionat! Ca persoană cu destui şi buni prieteni evrei, mă despart de domnia sa. Dar nu este cazul să fac procese de intenţie, nu-i nici locul, nici subiectul acestor rânduri. Avem şi noi faliţii noştri, ca să-l chem în ajutor pe Nenea Iancu. Derapajele spre dreapta din tinereţea unor mari scriitori români au fost veştejite din belşug, dar necum nu s-a ajuns la asemenea exorcizări precum cum acelea la care se dedă ministeriabilul de pe Sena. Asemănător se procedează, însă, în anii din urmă, cu cei ale căror dosare de securitate par a dezvălui mici sau mai mari laşităţi. Este pusă-n surdină chiar şi vorba lui André Malraux: „Dacă la 20 de ani nu eşti comunist nu ai inimă, iar dacă la 40 de ani mai eşti comunist n-ai minte.” (Un Jean-Paul Sartre, că tot suntem în zonă, ar avea din plin de dat seamă, tot postum, dacă s-ar aplică măsura complementară, dar la asta nu se sesizează nimeni, ba numele-i este dat unei pieţe germanopratine, juma’-juma cu iubita sa Simone de Beauvoir. Oare despre comunişti şi despre teroriştii din facţiunea Armata Roşie francezii au doar cuvinte de bine?...) Ceva-ceva din bâzâitul enervant parizian seamănă mult cu avântul mass-media „intelectuale” româneşti de a scoate la lumină cel mai mic derapaj al scriitorilor în perioada comunistă. Chiar şi cei care au tăcut - de ce au tăcut? S-au dat cu duşmanul? De ce nu s-au angajat în luptele din munţi, de ce nu s-au alăturat muncitorului Vasile Paraschiv ca să facă un sindicat aşa şi pe dincolo. N-au făcut-o şi astfel opera lor este de rahat, nu are valoare. Sigur, nu se aplică tuturor, cei ce-au peripatetizat pe coastele Păltinişului - cu voie de la stăpânire – sunt degrevaţi de răspunderi, tocmai erau în… Rezistenţa pasivă. Mai nou, Ioan Groşan e luat ca din oală, se şterge cu el pe jos - la figurat, desigur - paznicii moralei nu mai încap în propria piele, gata-gata să se spargă (-n figuri) de mândrie patri(ha)otică. Iată că par a-l fi citit, pe ici pe acolo, chiar pe Louis-Ferdinand Céline: „Curajul nu înseamnă să ierţi, iertăm şi aşa prea mult. Şi nu foloseşte la nimic, s-a dovedit. Au fost aşezaţi cei buni pe ultima treaptă, în urma tuturor fiinţelor omeneşti. Nu-i un fleac. Să nu uităm niciodată! Va trebui să-i adormim într-o zi de-a binelea pe cei fericiţi şi, în timp ce dorm, vă spun, să terminăm cu ei şi cu fericirea lor pentru totdeauna. A doua zi nu se va mai vorbi despre fericirea lor şi vom fi liberi să fim nefericiţi şi buni în acelaşi timp.” Voila! 

De aşteptat sau nu, discuţiile se poartă fără accente de duritate, departe de violenţele de limbaj şi atitudine, de ironiile muşcătoare din „la belle polémique” declanşată de incontrolabilul Michel Onfray cu „Le Crépuscule d'une idole”, cartea diatribă despre Freud. Chiar dacă telquel-istul Philippe Sollers nu este deloc iertător: „Când ceva merge prost, literatura este în prima linie, spunea Hemingway. Avem aici o demonstraţie copleşitoare. Ministrul culturii a devenit astăzi ministrul cenzurii.” Un Bernard-Henri Lévy, cel care semna în decembrie trecut „A Tribute to Beate and Serge Klarsfeld”, argumentează acum „Pourquoi il ne faut surtout pas s’opposer à la commémoration de Céline.” Parcă premonitoriu, scria în primul text, după ce prezentase, la Universitatea din Ierusalim, Premiul Scopus acordat celor doi „vânători de nazişti”: „Preocuparea reală a lui Klarsfeld nu este nici Legea, nici Justiţia, nici Morala, ci Adevărul. Această cerinţă de Adevăr, un mare scriitor francez, Louis-Ferdinand Céline, în „Hommage à Zola”, în 1933, o socoteşte singurul antidot eficient la dictatură. Această cerinţă de Adevăr, Sigmund Freud a reafirmat-o, doar câţiva ani mai târziu, ca o condiţie necesară a civilizaţiei.”* Extremele se resping, în acest caz, dar se mai şi întâlnesc! Foarte puţin mai târziu, BHL intervine: „Cu tot respectul pe care li-l datorez, cred că Serge Klarsfled şi Bertrand Delanoë o iau prea repede. În primul rând, pentru că Céline este, evident, şi fără vreo discuţie posibilă, printre marii scriitori ai secolului al XX-lea francez. Apoi, pentru că această comemorare trebuie să servească mai cu seamă la a explora enigma despre cum a putut fi acest mare scriitor un perfect ticălos. Comemorarea nu va folosi decât la asta, nu va fi decât ocazia de a reaminti, mai ales generaţiilor mai tinere, cum acelaşi om poate da admirabila „Călătorie la capătul nopţii” şi pamfletele abjecte antisemite din perioada sa fascistă, nu va permite decât să se înceapă înţelegerea legăturii întunecate şi monstruoase care a putut exista, la Céline, dar şi la alţii, între geniu şi infamie, acest lucru va fi nu numai legitim, dar util şi necesar.”**

Ministerul e puţin probabil să-şi schimbe opţiunea deja anunţată. Dezbaterea, însă, va face mult mai mult decât s-ar fi obţinut fără intervenţia reprezentanţilor Asociaţiei respective. Vor fi scoase la lumină, cu acest prilej, aspecte semnificative ale operei céliniene, chiar în viziunea evoluţiei atitudinilor sale moral-politice. „Scriitorul Louis-Ferdinand Céline nu avea sânge pe mâinile sale. Dar a avut mai mult decât cerneală în stiloul său. Utilizarea exaltată a limbajului nu a exclus viclenia şi ipocrizia. Sub crizele sale de furie, eructaţiile le-a emis ca un maestru rafinat al litotei şi al silogismului. Dar o idee, o temă obsedantă i-a servit ca o cheia magică, totdeauna şi peste tot - într-adevăr, mai ales după 1945: victima, persecutatul el a fost, doar el”, opinează jurnalistul Patrick Kéchichian, fost şef-adjunct la „Monde des livres” (Il faut s'opposer à la célébration d'un auteur antisémite)***. Dar precizările filosofului Alain Finkielkraut [fiul unui fabricant evreu polonez de produse din piele fină care a fost deportat la Auschwitz] denotă o luciditate de aşteptat de la mult mai mulţi: „Trebuie să ne asumăm moştenirea contradictorie a lui Céline. Niciodată un liceu din Franţa nu trebuie să poarte numele lui Céline, dar nu sunt sigur că un astfel de scriitor nu ar trebui să facă obiectul comemorării. Sunt foarte îngrijorat de consecinţele acestei decizii, deoarece va acredita ideea că „lobby-ul evreiesc” aduce ploaia sau vremea bună în Franţa.”****

Desigur, după acest model, epurarea postumă poate continua, de ce nu ar intra pe listă Shakespeare, Montesquieu, Voltaire, Dickens, Maupassant, Jules Verne, Zola, Aldous Huxley sau Lovecraft. În distopiile Fahrenheit 451, 1984 sau Cea mai bună dintre lumi, îngrijorătoarele derive actuale ale societăţilor „democratice avansate” au fost deja anticipate… Mai are cineva timp să se aplece asupra lor?

Una peste alta, este profit pentru Céline (şi pentru urmaşii săi), până la urmă, cărţile i se vor vinde şi mai bine, texte vechi despre el şi opera sa se vor reedita, altele noi vor vedea lumina tiparului. Până şi frumoasa scrisoare de rămas bun a lui Jack Kerouac, în care spunea: „Nu văd cum oamenii i-ar putea reproşa lui Céline o răutate vitriolantă dacă ar fi citit capitolul despre tânăra prostituată din Detroit sau despre preotul suferind care se ridică la fereastră în Moarte pe credit, ori minunatul inventator din acelaşi roman. / Afirm că era un scriitor de o inteligenţă şi un farmec imens, suprem şi că nimeni nu poate fi comparat cu el. El are o influenţă foarte importantă asupra scriiturii lui Henry Miller, în treacăt fie zis, acel ton modern şi flamboaiant, care trimite să valseze resentimentul ororii, acea durere sinceră, acea ridicare din umeri şi râs de răscumpărare” - va reveni în atenţie.
Voluminoasa culegere de Scrisori (2000 de pagini) apărută la „Pléiade” anul trecut va deveni tot mai căutată. Poate şi pentru că, mai mult decât alte scrieri ale sale, oferă piste noi de înţelegere şi nu lasă nici o îndoială asupra imensului său talent şi asupra antisemitismului său. Ea lasă intactă întrebarea: are voie scriitorul, oricât de mare ar fi, să greşească? 1932: Călătorie la capătul nopţii îl aruncă brusc în valurile celerităţii - 100.000 de exemplare vândute în Franţa şi numeroase traduceri. Nimic antisemit până aici, nimic mai mult decât „zgomotul de fond” al prejudecăţilor larg răspândite în mediul familial. Punctul de cotitură pare să fie mai târziu, în anul 1936. Mai multe evenimente contribuie: receptarea în mare măsură negativă rezervată celui de-al doilea roman, Moarte pe credit, victoria Frontului Popular şi grevele de masă din iunie, plus călătoria în URSS din timpul verii. De la Moarte pe credit Céline aştepta mult, era pentru el o carte mult mai puternică decât Călătoria. Dar stilul acesteia derutează cititorii, care nu acceptă să-şi vadă limba atât de flagelată, chinuită, parazitată de argou. Îi scrie lui André Rousseaux (24 mai 1936): „Scriu cum vorbesc, fără metodă, te rog să mă crezi. Muncesc din greu pentru a trece „vorbitul” în „scris”, deoarece a hârtia reţine rău cuvântul, dar asta e tot. [...] Am găsit în ce mă priveşte, în asta, singurul mod de expresie posibil pentru emoţii. Nu vreau să povestesc, vreau să SIMT. Este imposibil să o faci cu limbajul academic, comun - stilul frumos. E instrumentul rapoartelor, discuţiei, scrisorii către un văr, dar e mereu grimasă şi imobilitate. Eu nu pot citi romane în limba clasică. Acestea sunt PROIECTE de romane, nu sunt niciodată romane. Toată munca abia rămâne de făcut. Redarea emoţională lipseşte. Şi e singura care contează. [...] O limbă este ca orice altceva, MOARE TOT TIMPUL, TREBUIE SĂ MOARĂ. Trebuie să ne resemnăm, limba romanelor uzuale este moartă, sintaxa e moartă, moartă de tot. Ale mele va muri şi ele, curând, fără îndoială, dar ele au avut o mică superioritate asupra altora, au avut-o pentru un an, o lună, o zi, AU TRĂIT.” ****** Paranoia ameninţă: „Critica a fost murdară, de dreapta sau de stânga, am făcut uniunea şi summum-ul urii invidioase, oarbe, agresivităţii gunoiului de grajd!” Postura de victimă îl bucură: „Cred că sunt autorul cel mai detestat după Zola!” Céline era, în acelaşi timp, convins că este un nou Rabelais, un nou Shakespeare şi obiectul unui complot, căruia victoria Adunării populare în alegeri şi investitura lui Léon Blum în fruntea noului guvern îi oferă cheia. Din călătoria în URSS (unde-şi va folosi drepturile neexportabile de la Călătorie la capătul nopţii) raportează imagini lugubre: „Am fost o lună la Leningrad. Totul acolo este abject, înfricoşător, neînchipuit de infect. Trebuie să vezi ca să crezi. O oroare. Murdar, sărac - hidos. O puşcărie de larve. Numai poliţie, birocraţie şi haos infect. Minciună şi tiranie.” La sfârşitul anului, publică Mea culpa, care-l separă definitiv de stânga în momentul în care socialiştii şi radicalii îi menajau pe aliaţii comunişti. Decepţia şi repulsia sfârşesc prin a-l trimite în braţele delirului de persecuţie, aşa apar celebrele cuvinte: „Je suis l'ennemi n° 1 des Juifs. […] Juif et communiste sont pour moi synonymes”. „Bagatele pentru un masacru”, aclamată de un Lucien Rebatet în „Je suis partout”, cristalizează ura. Denunţă războiul ca fiind „l'enfant d'un mariage entre la Judéo-Cité avec le Judéo-Kremlin”. În 1941, sub regimul Vichy, va exprima sentinţa definitivă: „Dreyfus este marele învingător al secolului.”

Mulţi admiratori au minimalizat sau ocultat antisemitismul lui Céline: nu este acesta aproape imperceptibil în romanele sale şi romanele nu sunt fondul operei lui? Alţii, ca Gide, au văzut în „Bagatele” o poză, un joc, o plezanterie în formă de pastişă. Céline detestă pe toată lumea şi Evreul ar putea fi, în acest anti-umanism robust, figura de stil ce desemnează Omul, omul în general, acest deşeu. Scrisorile, cu toate acestea, ruinează explicaţiile gidiene: ura, obsesia, delirul care se manifestă în paginile lor nu sunt destinate tiparului.

Cine este Céline? O întrebare care va rămâne fără vreun răspuns satisfăcător. Pentru Asociaţia reprezentată de Serge Klarsfeld nu există dubiu: „o fiinţă abjectă”; pentru milioane de cititori: unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea. Aceştia din urmă îl vor iubi dincolo de antisemitismul său, îl vor celebra chiar şi fără să fie cuprins în „recueil des Célébrations nationales 2011”. „Această polemică e tardivă, remarcă Le Magazine littéraire, poate chiar inutilă, căci Céline a fost publicat în Bibliothèque de la Pléiade după moartea sa.” Le Magazine Littéraire a făcut „pariul cu inteligenţa” şi a consacrat dosarul lunii februarie acestui „teribil scriitor a cărui furie a produs cele mai electrizante opere ale literaturii” franceze. Aici va putea fi citit şi un capitol inedit din Féerie pour une autre fois, pentru ca lectorul să poată fi faţă în faţă cu stilistul Céline.

Amintiţi-vă ce scria Nichita în Gând 4: „Atunci va fi o poveste scurtă, o confesiune scurtă, / Acum două-trei după-amieze, primesc un telefon de / la un necunoscut, care era îngrijorat că aş fi bolnav, / care era fericit că m-aş fi însănătoşit, mă rog... Şi-mi / spune un lucru care m-a lăsat aşa... nemaipomenit / de bucuros. Mi-a spus, zice: bă, poete, zice, nu mor / caii când vor câinii. Şi-mi spun mie: ştii că are / dreptate, am spus eu, să ştii că omul ăsta are / dreptate. Păi nu mor caii când vor câinii! Şi, de / altfel...”

………………
* v. The Huffington Post, December 10, 2009
** v. La Règle du jeu, 20 janvier 2011
*** v. Le Monde, 24 janvier 2011
**** France-Culture, l’émission Répliques d'Alain Finkielkraut diffusée à 9h. Le sujet: „Céline et nous”, avec Henri Godard, essayiste, éditeur des œuvres de Céline dans la Pléiade (Gallimard), Patrick Kéchichian, critique littéraire.
***** Lettre de Jack Kerouac sur Céline, Paris Review, hiver/printemps 1964; extrait de Vraie Blonde et autres („Sur Céline // Louis Ferdinand Céline était médecin généraliste dans les quartiers pauvres de Paris. Il était aussi d’une sensibilité exceptionnelle et de fait un docteur très bon si je me fie à mon instinct en lisant ses récits de la souffrance insensée d’une bonne partie de sa clientèle. L’adorable petit garçon qui tousse à mort…la belle jeune fille qui saigne à mort…les vieilles propriétaires mortes depuis longtemps. Pour moi lire Voyage au bout d’la nuit, c’était voir le plus grand film français jamais réalisé, un Quai des brumes supra céleste mille fois plus triste que la lippe amère de Jean Gabin ou la lubricité lugubre de Michel Simon ou la fête foraine où les amants pleurent… / Il me semble qu’en fait Céline a été en son temps l’écrivain français le plus doué de compassion. Il a dit lui-même (en 1950) (dans une interview pour un journal parisien) qu’il n’y avait que deux écrivains véritables en France à l’époque, lui et Genet. Il écartait Genet, en ne plaisantant qu’à moitié, pour la raison évidente que nous connaissons tous. Pourtant il était assez avisé pour reconnaître Genet. J’ai l’impression que Genet a achevé, pour Balzac, la tragédie de la Tante des Bas-fonds français, mais dans les termes de Rimbaud et au regard critique de Villon (pendant que Baudelaire observe de loin depuis un balcon). Cette enquête était quelque chose que le corpulent et bourgeois maître Balzac n’avait jamais osé entreprendre. Et la prose de Genet est en tout point aussi angélique, venant de la rue, que l’était celle de Proust dans les étages supérieurs. Et je dis que Céline avait raison à propos de Genet. / Mais Céline , lui ses sources venaient de beaucoup plus loin dans la littérature française: il descendait de Rabelais, il était passé à travers le viril Hugo. Il m’a toujours semblé que le Robinson du Voyage était poursuivi par le Fantomatique Javert, et que Javert était Céline en personne, et que Céline était Robinson, si bien que Voyage est l’histoire du Suaire du moi de Céline à la poursuite du Suaire du non-moi de Céline, Robinson. / Je ne vois pas comment les gens auraient pu reprocher à Céline une méchanceté au vitriol s’ils avaient lu le chapitre sur la jeune putain de Detroit ou sur le prêtre au supplice qui se hisse à la fenêtre dans Mort à crédit, ou sur le merveilleux inventeur dans le même roman. / J’affirme qu’il était un écrivain d’une intelligence et d’un charme immense, suprêmes, et que nul ne peut lui être comparé. Il a une influence très importante sur l’écriture de Henry Miller, soit dit en passant, ce ton moderne et flamboyant qui envoie valser la rancœur de l’horreur, cette douleur sincère, ce haussement d’épaules et ce rire de rachat. Il a même fait rire et pleurer Trotski. La cris politique de notre temps n’est pas plus importante que la crise turque de 1822, à l’époque où William Blake écrivait ses lignes sur l’Agneau. Camus ferait changer la littérature en simple propagande avec son discours sur l’ «engagement». Je ne me souviens que de Robinson… Je ne me souviens que du Docteur en pleine miction au bord de la Seine… / Moi-même je ne suis qu’un ex-marin, je ne fais pas de politique, je ne vote même pas. // Adieu, pauvre suffrant, mon docteur.”)
****** v. şi «Maintenant aux querelles!», Lettre à André Rousseaux (24 mai 1936), dans Le style contre les idées. Rabelais, Zola, Sartre et les autres, préface de Lucien Combelles, Bruxelles, Complexe, coll. «Le regard littéraire», 1987, p. 53-55. 

2 comentarii: