duminică, 29 decembrie 2013

Religia progresului. Un eşec previzibil?


Wittgenstein reia undeva (în 1931) o spusă a romanticului von Kleist (în 1811) cum că poetului i-ar plăcea cel mai mult dacă ar putea transmite gândurile şi fără cuvinte. Lucru care nu se potriveşte deloc răspunsului lui Mallarmé pentru prietenul său pictor: «Ce n’est point avec des idées, mon cher Degas, que l’on fair des vers. C’est avec des mots.»* Tot Mallarmé, în „Crise de vers”, opune discursul cuvintelor: «L’œuvre pure implique la disparition élocutoire du poète, qui cède l’initiative aux mots…»**. Dar cuvintele ne-au fost date ca să ascundem adevărul. Numai tăcerea nu minte. Obscuritatea («obscurité lumineuse») pe care o cerea Mallarmé poeziei pure tocmai evitării minciunii era de folos. Astfel, poetul evită, pe cât poate, complexul lui Orfeu. El nu poate cânta doar pentru sine şi, cum nu are capacitatea de transmite celorlalţi telepatic simţirile sale, oricât şi-ar dori, se foloseşte de un intermediar, adesea trădător, încărcat de relativitate, cuvintele, de la care aşteaptă să creeze reflexia propriului suflet în alt suflet. Poetul este nevoit să întoarcă privirea spre publicul său în timp ce i se arată, să-l privească în ochi. 

Nimic nu s-a schimbat în acest misterios mod de comunicare de la invenţia lui până azi. Indiferentă la schimbarea mijloacelor de comunicare, poezia se transmite la fel de greu sau de uşor ca întotdeauna. Şi asta pentru că este aşa cum ne-a fost dată de la început. În poezie nu există ideea de progres. În arte nu există progres. Cunoaşterea în/prin artă este aceeaşi mereu – integrală, completă. Orice parte conţine întregul. Nu există înainte şi înapoi, există „împrejurime”, arie înconjurătoare. O sferă cu diametrul infinit.

Alte modalităţi de comunicare şi de cunoaştere, cum ar fi tehnica, ştiinţele, sunt credincioase Progresului, religie acaparatoare şi simplificatoare. Legate de materie, de energia decăzută din spirit, ştiinţele sunt condamnate la perpetuă neîmplinire, la robie permanentă, la supuşenie în faţa unui zeu mincinos. Progresul promite fericire [totdeauna] viitoare, promite întoarceri în Paradis şi cere, în schimb, să urmezi calea lui Sisif şi să nu priveşti niciodată înapoi. Cei care încalcă regula, asemenea aedului Orfeu, se vindecă, ating împlinirea – sunt deschişi la Poezia Lumii, au acces la mecanismul intim şi misterios al existenţei. 

Aceste reflecţii – nu neapărat originale - sunt, poate, rodul nesiguranţei care ne încarcă de întrebări, în aceste vremuri „interesante”. Iluzia progresului începe să-şi dezvăluie adevărata faţă de monedă calpă. Privim înainte, spre viitor, şi nu se vede nimic, nu există nici o utopie salvatoare, nici măcar vreo distopie de care să ne temem cumva – doar neantul absenţei de soluţii pentru deschiderea unei căi oarecare. Şi timpul curge parcă mai încet – departe de metafora blagiană a satului românesc! -, avem senzaţia că a luat-o cumva înapoi – desigur, dacă acceptăm convenţia acelui heraclitian Panta rei** şi-i adăugăm Ubiquus Hubris, aroganţa omniprezenţei.

Background-ul politico-economic şi social contemporan se arată cum nu se poate mai potrivit pentru noi divagaţii ale „stângii de hârtie”, de la neo-marxism, la socialism de inspiraţie orwelliană, jeunisme, sans-frontiérisme, în contra unei „drepte [libertariene] decomplexate” şi indiferente la descompunerea stângii, care-şi ascunde impotenţa în spatele unor discursuri incantatorii, sfâşiată între modernismul „trendy” şi un super-ego radical marcat de complexele vechii aripi revoluţionare. O mască subţire sunt manifestările hiper-mediatizate ale „Occupy Wall Street”, adevărate carnavaluri, amintind nostalgicilor de mişcările hippies sau de cele din ’68, la alte dimensiuni culturale, totuşi, fără atât de multă muzică protestatară, exhibiţii psihedelice, dar cu aspecte dintre cele mai surprinzătoare, cum ar fi biblioteci populare în parcuri (OWS Library), conferinţe, street art, atacuri mai mult sau mai puţin violente asupra simbolurilor sistemului. Desigur, şi cu răspunsul mai mult sau mai puţin [gratuit] violent al poliţiei din statele democratice, a cărei demofobie nu trebuie nicicum demonstrată. Retorica populistă nu mai are nici un efect, nimic nu este gândit /programat mai departe de ziua de mâine, cel mult se vorbeşte de ianuarie viitor, fie şi ca potenţial, pentru că inevitabila catastrofă poate veni chiar în dimineaţa următoare. Se observă de la distanţă că nu mai există nici o viziune politică realistă, toate s-au dovedit eşecuri lamentabile, bieţii conducători, de o fragilitate intelectuală stridentă, îngaimă nesigur avertismente, roata lumii se învârte în virtutea unei inerţii lipsite de orice control.

Asaltul unor gânditori neo-marxişti precum Jean-Claude Michéa, Jean-Pierre Le Goff, Hervé Algalarrondo sau Jean-Loup Amselle este nu numai evident, ci şi firesc, în criza de idei a nomenklaturii politico-financiare e destul loc pentru umplerea golului cu resturi reciclate, exploatând eşecurile evidente ale vechilor cutume economice în epoca postindustrială. Semnificativ subtitrează un comentariu Philippe Sollers: „Stânga fleşcăită câştigă teren. Reînvierea posibilă a unei drepte călduţe susţinută de un centru obscur”. Asaltul se îndreaptă şi spre propriile metereze, lăsate de izbelişte, salvele criticii nelăsând să fie savurate micile bucurii locale. Jean-Claude Michéa înfierează liberalismul politic şi cultural într-un eseu intitulat chiar «Le Complexe d'Orphée. La gauche, les gens ordinaires et la religion du progrès», dar nu iartă deloc stânga, incapabilă să privească înapoi, considerând demodat tot ceea ce vine din trecut şi lăsându-se în voia „fascinaţiei extatice pentru tot ceea ce este nou”. Elitele de stânga, „artiştii ei, jurnaliştii ei şi intelectualii ei bine intenţionaţi” nu vor avea niciodată, crede Michéa, „decenţa firească” a poporului. Hervé Algalarrondo - redactor-şef adjunct la Le Nouvel Observateur - („Sécurité: la gauche contre le peuple”, Ed. Robert Laffont) afirmă că «în Franţa, se consumă ideologie cu toate sosurile. Părinţii, care la doresc copiilor să crească în linişte în cartierele lor, nu sunt nici de dreapta, nici de stânga: sunt părinţi. […] „Partidul clasei muncitoare” se situează cu privire la siguranţa [socială] pe poziţii de un angelism scandalos. E mai mult decât ridicol că intelectualul comunist a devenit o marfă rară. Lenin cerea comuniştilor să nu „se rupă de mase”. PCF-ul lui Robert Hue e un grupuscul stângist total „rupt de mase”.» 

Jean-Pierre Le Goff socoate şi el că „stânga a abandonat fără îndoială clasele populare tradiţionale provenite din lumea muncitorească în folosul claselor mijlocii” şi „prea adesea ea este dispreţuită de popor”. Antropologul Jean-Loup Amselle face, la rândul său, un rechizitoriu masiv: preferând tot timpul diversitatea, în contrast cu poziţia extremei drepte, stânga închide indivizii în «ghetouri geografice şi identitare», devenind complicea stigmatizării şi climatului rasist ambiant. Avântul multiculturalismului nu a urmat modelul american, s-a însoţit în Franţa cu o accentuare a xenofobiei, cu o întărire a identităţii albe şi a „retragerii timide” în „micile patrii” izolate de cea mare, a „băştinaşilor”. Chiar dacă opiniile celor patru nu coincid în totalitate, ei împărtăşesc o aceeaşi nostalgie a unei viziuni asupra lumii mai sociale, puţin culturalizate, care poate avea un viitor luminos. «E timpul să fie închisă turnura modernistă şi culturală a stângii, deschisă în siajul mişcărilor din Mai ’68 - a precizat Jean-Pierre Le Goff pentru Télérama, la apariţia volumului său „La Gauche à l'épreuve”. Stânga prea s-a lăsat purtată de mode; a alunecat de la problema socială spre problema culturală când s-a simţit neputincioasă în lupta contra dezindustrializării şi şomajului de masă. Problema socială revine astăzi în forţă din cauza crizei. Stânga trebuie să întreprindă o adevărată analiză critică.» Luând în obiectiv progresul şi multiculturalismul, reapropriidu-şi problemele abandonate în favoarea extremei drepte – originea, naţiunea - Amselle şi Michéa repun în discuţie valorile de deschidere şi de toleranţă susţinute de stânga „bobo”**** şi consensuală, care promite «unificarea umanităţii sub dublul semn al drepturilor omului şi al pieţei mondializate». Dar, voind să ne scoată din acest angelism, comentează Juliette Cerf (Télérama), cad ei înşişi, de multe ori, în caricatură. 

În aceeaşi zonă de gândire se situează, în România, grupul de intelectuali din jurul revistelor Cultura şiCriticAtac (online), care are ca „direcţii de atac”: Egalitatea şi chipurile ei, Noul proletariat, Statul social în faţa crizei, Abdicări şi complicităţi între stat şi biserică etc. o mai accentuată luciditate, îmi pare, caracterizează multe dintre demersurile teoretice (deocamdată) postate aici. Iată un exemplu: «Există discursuri de dreapta şi de stânga, însă targetate după principiile economiei de piaţă. Libertatea individului, interesul pentru om fac rocada de la o orientare politică la alta, în funcţie de conjunctura momentului. Pentru un preţ bun, stânga cedează concurenţei din drepturile de autor. Sărăcia cartierelor mărginaşe, delincvenţa, şomajul, exploatarea minorilor, emigraţia clandestină sunt situaţii grave şi reale. În egală măsură, ele sunt idei-forte ale strategiilor de câştigare a puterii politice, nişte mărfuri tranzacţionate de la stânga la dreapta şi reciproca, rentabile propagandistic, dar lăsate de fiecare dată cu soluţii de eficienţă îndoielnică, tocmai pentru că nerezolvarea lor aduce mai mult profit decât rezolvarea.» Şi: «Teoria lui Marx este valabilă pentru societăţile ordonate, în care albul se deosebeşte clar de negru. Pentru societăţile în care atât albul, cât şi negrul lucrează sub acoperire, se aplică legea biologică a supravieţuirii prin adaptare la mediu. Dacă Marx ar reveni în anul 2008, ar cere scârbit să fie criogenat, în aşteptarea unei lumi mai bune. Poate, via Leibniz, via Voltaire, „cea mai bună dintre lumile posibile”». (Cristina Balinte, Proletarul: glorie şi duzină). Ce s-a întâmpla dacă Marx ar reveni în 2011? Probabil că s-ar sinucide, lipsit de speranţa vreunei lumi mai bune… Se cam uită că „forţele Istoriei şi a Progresului s-au năpustit asupra lumii în cămăşi roşii, brune sau negre.” Utopia „libegalităţii” ivită acum vreo două sute de ani mai face încă destule victime inocente, la braţ cu religia progresului, ambele minate de eşecurile repetate şi de permanentele promisiuni de împlinire viitoare, imagini rousseauiste îngălbenite de vreme. 

Din altă perspectivă se nutresc luările de poziţie de orientare eco în contra religiei progresului. Omul este parte a Naturii, iar nu stăpânul ei; Omul trebuie să se adapteze Naturii , iar nu s-o schimbe după voia lui. Asemenea aserţiuni exclud ideea de progres înţeleasă mecanicist. Progresul nu poate fi decât o înaintare în înţelegerea mecanismelor de funcţionare a Naturii şi salvgardarea acestora pentru a conserva chiar natura/existenţa umană. Or, societăţile contemporane sunt departe de o asemenea idee. „Avansăm ca somnambulii spre catastrofă” afirmă, într-un interviu recent*****, venerabilul filosof şi sociolog Edgar Morin, invitând la rezistenţă împotriva „diktatului urgenţei”. «În timpurile străvechi, vă dădeaţi întâlnire când soarele se afla la zenit. În Brazilia, chiar şi azi, se dă întâlnire „după ploaie”. În aceste scheme, relaţiile se stabileau după un ritm temporal impus de soare. Dar ceasul-brăţară, de exemplu, a făcut ca un timp abstract să se substitue timpului natural. Iar sistemul de competiţie şi de concurenţă – care e cel al economiei noastre de piaţă şi capitaliste – face ca, pentru concurenţă, cea mai bună performanţă să fie cea care permite cea mai mare rapiditate. Competiţia s-a transformat, aşadar, în competitivitate, ceea ce este o pervertire a concurenţei.” Observaţiile filosofului continuă cu exemple irefutabile, demonstrând cu rigoare cum omul a devenit sclavul timpului abstract şi al Naturii în continuă dezintegrare, el însuşi degradându-se în ceea ce are, ca fiinţă, mai caracteristic. «Suntem prinşi într-un proces halucinant în care capitalismul, schimburile, ştiinţa sunt antrenate de acest ritm [rapid]. Nu se poate găsi un singur vinovat. Trebuie acuzat Newton pentru că a inventat maşina cu abur? Nu. Capitalismul e esenţialmente responsabil, efectiv. Prin fundamentul său care consistă în căutarea profitului. Prin motorul său care constă în a încerca, prin concurenţă, să-şi devanseze adversarul. Prin setea neîncetată de „nou” pe care o promovează graţie publicităţii… Ce este această societate care produce obiecte ce se perimează din ce în ce mai repede? Această societate de consum care organizează fabricarea de frigidere sau de maşini de spălat nu cu o durată de viaţă infinită, ci care se strică după opt ani? Mitul noului, vedeţi bine – şi asta, chiar şi pentru detergenţi -, vizează mereu incitarea la consum. Capitalismul, prin legea sa naturală – concurenţa –, cere accelerarea permanentă şi, prin presiunea consumatoristă, continua achiziţie de noi produse care contribuie ele însele la acest proces.» Lumea [occidentală? da, căci ea încă este modelul şi motorul] are nevoie nu de reformă, ci de metamorfoză – «acest termen semnifică un proces în care multiple reforme, în toate domeniile, încep în acelaşi timp. […] Vorbesc de reforme profunde ale vieţii, ale civilizaţiei, ale societăţii, ale economiei. […] Idealul societăţii occidentale – „bunăstarea” – s-a degradat în lucruri pur materiale, de confort şi de proprietate a obiectelor. […] Ideea este ca să se raporteze mai bine la calitatea vieţii, la ceea ce numesc poezia vieţii, dragostea, afecţiunea, comuniunea şi bucuria, deci la calitativ, pe care să-l opunem primatului cantitativ şi acumulării.» Edgar Morin pune accentul pe dezvoltarea umană, care e altceva decât ceea ce impune religia progresului, e acel „bien-vivir” (care sună atât de bine în spaniolă!), calitatea şi poezia vieţii: adică ritmurile sale naturale, fireşti. Edgar Morin ne recomandă să învăţăm din marile întâmplări ale istoriei. „Uitaţi-vă la Atena. Cinci secole înainte de era noastră, era un mic oraş grec care făcea faţă unui imperiu gigantic, Persia. Şi, în două rânduri, chiar distrusă a doua oară, Atena ajunge să-i vâneze pe aceşti perşi datorită unei lovituri de geniu a strategului Temistocle, la Salamina. Graţie acestei improbabilităţi incredibile s-a născut democraţia, care a putut fecunda întreaga istorie viitoare.” 

Dacă este o aşteptare în lume, la orele crizei actuale, este aceea a improbabilului incredibil, a soluţiei „miraculoase”, pe care încă nu o vede nimeni, oricum, o reducere de viteză – tot accelerăm de câteva secole, am cam pierdut direcţia, nu ar fi momentul să frânăm un pic? - şi o curăţare a societăţilor de paraziţi – cum se curăţă carena unei nave de cochilii: aduceţi corabia lumii în dană, va trebui să începem curând o altă călătorie!
________
* Paul Valéry, povesteşte într-un eseu despre definiţia poeziei, „Varieté V”, că pictorul Edgar Degas (1834-1917) s-a plâns lui Mallarmé de dificultăţile pe care le întâmpina când voia să scrie un poem: «Nu pot să fac ceea ce vreau şi totuşi sunt plin de idei». Mallarmé i-a răspuns: „Dragul meu Degas, poeziile nu se scriu cu idei. Se scriu folosind cuvinte.”
** „Opera pură implică dispariţia elocutorie a poetului, care cedează iniţiativa cuvintelor.”
*** Παντα ρει και ουδεν μενει
**** „gauche bobo” – stânga burgheză şi boemă; din engl. bourgeois bohemian, termen lansat de David Brooks în cartea „Bobos in Paradis” (2000); e vorba de un anume stil de comportament social ce caracterizează evoluţia şi transformarea grupurilor yuppies din anii 1980. (yuppies – tinere cadre şi ingineri de înalt nivel, mişcându-se în mijlocul marii finanţe şi locuind în marile capitale occidentale).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu