Friday, July 8, 2011 6:28:02 PM
«Aproape toţi filozofii au sfârşit bine:
iată supremul argument împotriva filozofiei.» [*]
Lecturi repetate sau, mai drept zis, continuu reluate, în ultimele decenii, din paginile cărţilor lui Emil Cioran m-au condus adesea, fără multe ocolişuri, înspre aforismul 146 din „Dincolo de Bine şi de Rău”: Cel care se luptă cu monştrii, să ia aminte, să nu devină el însuşi un monstru. Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului.** Şi, de aici, plonjon în labirintul reflexiv al filosofului pornit contra filosofiei ca dogmă, la voia dubitaţiei: „Care dintre noi e Oedip? Şi care e Sfinxul?” Am constatat mereu că drumul de la Cioran la Nietzsche şi înapoi este lipsit de obstacole, dar nu şi de surprize.
Umbra lui Nietzsche peste gândirea secolului al XX-lea este o realitate recunoscută, un loc comun, lectura
scrierilor sale de către generaţia de care aparţine Emil Cioran găsind un teren psihic şi social fertil şi un orizont de aşteptare cum nu se poate mai deschis. Mitul gânditorului devorat de propria pasiune întru descifrarea misterului delirant al vieţii – privirea în abisul care te scrutează la rându-i – s-a potrivit cum nu se poate mai bine celor care proclamau necesitatea autenticităţii şi a schimbării vechilor ideologii cu noi paradigme ale gândirii. Cioran îşi va hrăni spiritul din aceste lecturi, chiar dacă, mai târziu, va nega influenţa acestuia, pentru că nu l-a recitit, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Dostoievski sau cu Shakespeare, iar un autor exista pentru el cu adevărat numai dacă revenea asupra lecturii, doar astfel îl cunoştea cu adevărat. Şi totuşi: „După Nietzsche şi Dostoievski, secolul trecut [XIX] şi-l poate reclama [pe Kierkegaard] ca pe o a treia mărime” (1, p. 48 ) – aşadar, Nietzsche este prima mărime, conform lui Emil Cioran! Sau: „De la Nietzsche şi de la Spengler, am învăţat că interesul pentru istorie e caracteristic decadenţei, când spiritul, în locul elanului creator, al adâncirii în intensitate, tinde la o cuprindere extensivă, la înţelegerea ca atare, la pierderea retrospectivă în lume. Simţul istoric temporalizează toate formele şi toate valorile, încât categorialul şi valabilul prind rădăcini în lume ca orice relativitate concretă.”(1, p. 3) Am învăţat, spune Cioran, dezvăluindu-se pe sine dincolo de jocurile de idei şi „răsfăţurile” de limbaj. Nu iese din rând, se aliniază unei direcţii intelectuale aflată în căutarea soluţiilor noi încă din secolul anterior. O spune sintetic Susan Sontag: „Răspunsul nostru la prăbuşirea sistemelor filozofice, în secolul XIX, a fost apariţia unor ideologii agresiv anti-sisteme de gândire filosofică,sub forma unor variate ştiinţe „pozitive” sau „descriptive” despre om. Compte, Marx, Freud şi figurile pionier ale antropologiei, sociologiei şi lingvisticii vin imediat în minte. Un alt răspuns la prăbuşire a fost un nou mod de a filosofa: personal (chiar şi autobiografic), aforistic, liric, anti-sistematic. Cele mai importante exemple: Kierkegaard, Nietzsche şi Wittgenstein. Cioran este figura cea mai distinsă în această tradiţie a scrisului de astăzi.” (2) Un comentator observa cu dreptate că „Cioran era fascinat, împreună cu întreaga sa generaţie, de potenţialul de dezechilibru, de forţa dezintegratoare emanată de textele nietzscheene. […] Nietzsche devenise eroul lor tocmai pentru că părea un individ în carne şi oase, o fiinţă vie, cu toate slăbiciunile şi suferinţele sale[…]. Nietzsche apărea drept contrariul profesorului distant şi mereu imperturbabil, rece şi capabil să găsească răspunsuri abstracte pentru orice întrebare […].” (3) Atracţia irezistibilă a generaţiei către ideile lui Nietzsche este mărturisită deschis, în 1952, când deja se putea privi retrospectiv: „Adolescenţa se complace în a jongla cu atitudinile şi ceea ce îi place la filozofi e latura lor
de saltimbanci: la Nietzsche, ne plăcea Zarathustra, poza acestuia, giumbuşlucurile de măscărici mistic, adevărat bâlci al piscurilor… […] Am crezut, cu Nietzsche, în perenitatea spaimei: prin maturizarea cinismului, am ajuns mai departe decât el. Ideea de supraom ne pare azi o elucubraţie, dar atunci ne părea precisă ca o dată experimentală.” (4) Era o etapă necesară în formarea intelectuală solidă, apropierea de titanii gândirii nedogmatice, ucenicia la profesori cu care pot comunica, cu care se pot certa, care au descoperit în viaţă cam aceleaşi imagini ale lumii, care ei înşişi pun la îndoială, primii, vechea viziune asupra lumii şi omului. „Am întors spatele filozofiei când mi-am dat seama că e cu neputinţă să descopăr la Kant vreo slăbiciune omenească, vreo urmă adevărată de tristeţe; la Kant şi la toţi filozofii.” (5) Cei de care se apropie şi de la care se revendică sunt „gânditori”, nu „filosofi” (6) şi sunt susţinuţi necondiţionat: „Chiar dacă s-ar fi ivit în perioada cea mai insipidă, un Kierkegaard, un Nietzsche ar fi stat sub semnul unei inspiraţii la fel de fremătătoare şi incendiare. Au pierit în propriile lor flăcări; cu câteva secole în urmă, ar fi pierit pe rug; puşi faţă-n faţă cu adevărurile generale, erau predestinaţi ereziei. Ce contează dacă eşti ars de propriul tău foc sau de cel pe care ţi-l pregătesc ceilalţi: adevărurile temperamentului trebuie plătite într-un fel sau altul. Viscerele, sângele, bolile şi viciile se întâlnesc spre a le zămisli.” (7). Vitalismul acesta pare în dezacord cu scepticismul manifest care răzbate din textele lui Cioran. Retoric, te poţi întreba, precum Yann Porte, „Ce au în comun Nietzsche, care n-a încetat a celebra frenetic viaţa, şi acest «mistic al mai-răului», care e Cioran? Filozoful dionisiac şi lăudătorul neajunsului de a fi născut? Ce fel de apropiere poate exista între hoinarul din Sils-Maria, ocupat cu necesitatea de a lansa un mare da existenţei şi gânditorul întunecat din Transilvania, care s-a angajat să-i submineze bazele prin exerciţiul unui scepticism distructiv pe întreaga sa durată?” (8) Filiaţia nietzscheeană - spirituală şi stilistică - a scepticului este un mijloc de devenire personală, ea va fi respinsă mai târziu, însă mai degrabă retoric, prea apăsat ca să fie cu adevărat reală şi profundă. Temperamentele celor doi erau prea apropiate – două săbii nu încap în aceeaşi teacă. Iar în ce priveşte „admiraţia”, o spune bine Ioan Petru Culianu, în 1985 (Otrăvurile admiraţiei): „Lauda lui Cioran e mai totdeauna otrăvită. Şi, acolo unde ai aştepta paradoxul, întrucât el face parte din însăşi fiinţa autorului, acesta i se sustrage: lauda şi veninul nu stau, la el, în proporţie directă.” Distanţa pe care Cioran o ia treptat faţă de Nietzsche este cerută de experienţa de viaţă (y compris războiul) şi de maturizare, iar acestea nu pot să vină decât odată cu depăşirea cultului pentru filosoful supraomului. Reiau: „prin maturizarea cinismului, am ajuns mai departe decât el.” Dar şi: „J’avais une expérience de la vie, de l’homme plus profonde que lui” – cum declară într-un interviu realizat de Jean-François Duval. Desigur, dar amprenta plusvalorii estetice a discursului rămâne câştigată şi devine dimensiune definitorie, creatoare. Asimilându-i pe maeştrii şi despărţindu-se de ei este un mod de a le revela iar şi iar actualitatea mesajului. „Faptul că Nietzsche, Proust şi Rimbaud supravieţuiesc fluctuaţiei modelor se explică prin gratuitatea cruzimii lor, prin chirurgia lor demonică, prin generozitatea otrăvii. Ferocitatea face opera să dăinuie, ferind-o de îmbătrânire. Afirmaţie fără temei? Gândiţi-vă la prestigiul Evangheliei, carte agresivă, una dintre cele mai veninoase din câte-au fost.” (9)
Surprinzătoare poate părea o opinie precum aceea a lui Sever Voinescu (Dilema veche, nr. 381, iunie 2011, La ce bun să citesc Cioran?): „Mi-e greu să asociez fervorii lui Cioran luciditatea, după cum mi-e greu să spun, de pildă, despre Nietzsche că era un lucid.” Poate chiar l-a luat la propriu pe Cioran: „Je ne peux exprimer que des résultats. Mes aphorismes ne sont vraiment pas des aphorismes; chacun d’eux est la conclusion de toute une page, le point final d’une petite crise d’épilepsie.” (Entretiens, 1986). S-ar putea spune că nu poţi cere de unde nu-i. Chiar dacă, în final, sărmanul comentator se repliază stângaci: „la orice recitire, indiferent a câta, textele lui Cioran mustesc de farmec literar, inepuizabil precum mirul din piatra de la Biserica Sfântului Mormânt. Aşadar, Cioran este o terapie pentru anumite spirite şi o mereu surprinzătoare încântare pentru orice spirit.” Dar poate că nu cuvântul luciditate este potrivit, ci clarviziune. Iată un exemplu: „Rousseau a fost un flagel pentru Franţa, ca Hegel pentru Germania. Indiferentă faţă de istorie şi de sisteme, Anglia s-a învoit cu mediocritatea, «filozofia» ei a stabilit valoarea senzaţiei, politica ei - valoarea afacerii. Empirismul a fost răspunsul Angliei la elucubraţiile Continentului, iar Parlamentul - sfidarea pe care a aruncat-o utopiei, patologiei eroice.Echilibrul politic nu poate fi obţinut decât de nulităţi de soi. Cine a adus catastrofele? Apucaţii, cei ce nu pot sta locului, neputincioşii, insomniacii, artiştii rataţi purtând coroană, sabie sau uniformă şi, mai mult decât toţi, optimiştii, cei care speră pe spinarea altora.” (subl. mea F. D.) Şi: „Ca să mânuieşti oamenii, trebuie să ai viciile lor, şi încă să le ai cu vârf şi îndesat.” (subl. mea F. D.) Cu siguranţă, orice asemănare cu oameni şi locuri din zilele noastre este absolut întâmplătoare…
Emil Cioran este în spiritul timpului său, îl afirmă cu tărie – iată misterul atracţiei operei sale, în special pentru adolescenţi şi tineri – desigur pentru cei care citesc, nu pentru majoritatea analfabetizată funcţional – şi pentru cei sprinteni la minte în toată existenţa lor. (Aparté: am observat că aceia cărora le place lectura din Cioran iubesc şi poezia lui Nichita Stănescu…) A fi în spiritul timpului tău înseamnă însă şi a fi perpetuu contemporan, să fii „vechi” în sensul în care o spunea Caragiale: „sunt vechi, domnule!”, adică rezistent la intemperiile Istoriei. Spiritul timpului său este (în) acea criză pe care o vestea Valéry în chiar prima frază a Scrisorilor din 1919 (La crise de l'esprit), la care Cioran şi face referire undeva (să reţinem că, în amplul eseu din Exercices d'admiration: essais et portraits, 1985, publicat şi separat la L’Herne [Valéry face à ses idoles, 2007], afirmă că „Poe şi Mallarmé există prin Valéry.”): „Boala de care suferim fiind o boală a istoriei, o întunecare a Istoriei, ne vedem siliţi să generalizăm constatarea lui Valéry: ştim, azi, că civilizaţia e muritoare, că gonim spre zări de dambla, spre miracole ale extremului rău, spre vârsta de aur a groazei” (10). Din această perspectivă priveşte lumea şi fiinţa. Valéry: „În timp ce inventatorii căutau febrili în imaginile lor, în analele războaielor de altădată mijloacele de a scăpa de sârma ghimpată, de a păcăli submarinele sau de a paraliza zborul avioanelor, sufletul invoca toate descântecele pe care le ştia, luând în serios cele mai bizare profeţii, îşi căuta refugii, indicii, consolări în registrele amintirii, ale actelor anterioare, ale atitudinilor ancestrale. Acestea sunt produsele cunoscute ale spaimei, (subl. mea F. D.) ale întreprinderilor dezordonate ale creierului, alergând de la realitate la coşmar şi de la coşmar la realitate, înnebunit ca un şobolan prins în capcană...” Nietzsche: „Spaima profundă şi suspicioasă de scufundare într-un pesimism incurabil este cea care constrânge întregi secole să se tină cu dinţii de o interpretare religioasă a existentei: acea spaimă a instinctului (subl. mea F. D.) care îşi închipuie că s-ar putea ajunge prea devreme în posesia adevărului, mai înainte ca omul să fi devenit îndeajuns de puternic, îndeajuns de dur, îndeajuns de artist...” Cioran: „Spaima e puntea între dor şi fire. (subl. mea F. D.) Ce cumpăt să găsesc în ea? Prezentul s-a rupt din timp şi timpul îşi varsă clipele ca un bolnav cuprinsul măruntaielor. Acum, acum, tot ce-i acum e-un rău, iar ce a fost şi ce va fi, un leac închipuit unei istovitoare metehne.” Nietzsche: „tot ceea ce îl înalţă pe individ deasupra turmei, tot ceea ce provoacă spaimă semenului (subl. mea F. D.) va fi numit de aici înainte rău.” Am aşezat aceste fragmente consecutiv tocmai pentru a le sublinia corespondenţa intimă, cu siguranţă pot fi găsite şi altele şi chiar şi la alţi autori ai vremii. Ceea ce importă, totuşi, este modul în care sunt percepute ideile în timp, rezistenţa interesului pentru alte şi alte generaţii.
Dacă Nietzsche şi Cioran sunt asimilaţi (crizei) spiritului nu numai din secolul al XX-lea, ci şi din cel de-al XXI-lea, asta semnifică vizionarismul lor nedezminţit în judecarea fiinţei şi avatarurilor sale. Mai mult decât atât, modul de abordare a discursului - confesiv, personal, biografic – facilitează receptarea, aproprierea de către un lector acaparat, captiv. Acel „cri de chair” (Précis de décomposition) caracteristic şi lui Kierkegaard, şi lui Nietzsche devine gândire, surpriză, informaţie insolită. În „La Tentation d'exister”, Cioran îl compară pe Nietzsche cu Baudelaire şi Dostoievski şi afirmă că cei trei sunt „maeştri ai artei de a gândi contra sinelui”. Admiraţia lui ţine de faptul că, moralist modern fiind, nu înţelepciunea îl interesează, ci mai degrabă un anume fel de explorare deziluzionată a impasurilor existenţiale şi metafizice. Căutarea paradoxală a unei/unor valori a/ale vieţii se asociază, la Cioran, cu o mişcare de distrugere a iluziilor care o susţin. Între ispita de a exista şi neajunsul de a fi născut baleiază întreaga interogaţie a scepticului, care se desemna drept „erudit sardonic», «viperă elegiacă», sau «curtezan al vidului».
Legăturile dintre Cioran şi Nietzsche sunt numeroase, complexe şi mai ales în evoluţie proteiformă şi poliformă. Singura dificultate pe care o întâmpină gânditorul român de expresie franceză este tocmai faptul că Nietzsche pare a-i fi formulat deja aproape în totalitate viziunea despre lume. În această situaţie, cum să se poziţioneze în raport cu cel care l-a condus spre un asemenea mod de gândire, dar pare să fi spus totul şi să fi spus mai bine? De aici, necesitatea de a se concentra asupra stilului, asupra trăsăturilor incisive şi definitive, care garantează originalitatea unei consideraţii chiar banale sau convenţionale prin forţa şi abilitatea formulării. Dar Cioran nu se mulţumeşte să se desprindă de locurile devenite comune, ci resimte imperios nevoia de a începe să cugete de acolo de unde Nietzsche s-a oprit. Chiar dacă această metodă îl face să se confrunte permanent cu aporia şi insolubilul, el joacă, în faţa lor, cartea supralicitării şi „delirului reflexiv”. Acest mod particular de gândire - autentic genială - cere o mare măiestrie în arta subtilă a retoricii, iar măsura ei nu poate fi aflată decât prin căutarea meticuloasă a lacunelor dintr-un preaplin abisal. Aceste lacune, care planează că deasupra criticii cioraniene asupra lui Nietzsche, explică, în oarecare măsură, de ce, după metamorfoza existenţială din 1947 – trecerea de la română la franceză – Cioran denunţă „rătăcirile” nietzscheiste ale tinereţii, fără, însă, a uita ce-i datorează. Ceea ce semnifică nivelul până la care resimte că a fost bântuit de spectrul aceluia de a cărui gândire s-a putut lăsa irezistibil atras, înspre antidemocratismul său şi gustul excesiv pentru forţă, pe care le interpretează acum ca manifestări de slăbiciune. Discreta critică ideologică are loc după renaşterea sa spirituală ispăşitoare în pielea de scriitor francez şi decurge din nevoia de a reconfigura toată axiologia civilizaţiei occidentale, după ieşirea dintr-un nietzscheism finalmente naiv şi excesiv în voinţa de cultivare a unui ideal materialist. (11)
S-a spus că Cioran descrie o experienţă redundantă, propune constatări, nu concepte, îşi mărturiseşte boala, moliciunea, ruina spiritului. Mărturisiri de mare sensibilitate – dacă Dostoievski a fost singurul care a învăţat ceva din psihologia lui Nietzsche (v. şi Lev Şestov, Dostoievski şi Nietzsche, în Filosofia tragediei), Cioran este un Dostoievski al reflecţiei nietzscheene despre om. „La différence entre Nietzsche et Cioran, c'est que Cioran est un nihiliste qui se veut désabusé et qui s'assume derrière ses aphorismes plus ou moins cyniques, plus ou moins sinistres.” (12) Afirmaţia este interesantă, dar uşor amendabilă: Cioran nu e nihilist, a spus-o el însuşi, este nihilizat şi creştinat, dar anti-nihilism şi anti-creştinism. Se poate spune că, respingând furorile înfierbântate ale nihilismului, Cioran a ales claritatea şi echilibrul clasic, preferând arta conversaţiei în locul discriminărilor rasiale, cultura în faţa naturii şi simţul proporţiilor în faţa exceselor. „Nimic din tot ce am spus de-a lungul unei vieţi nu poate fi separat de ceea ce am trăit. N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele.”- citim în Sfârtecare (13). La „das noch nicht festgestellte Tier” (14) al lui Nietzsche, el adaugă: „l’animal raisonnable est le seul animal égaré” (15). În viziunea sa, omul nu este nicicum, „animalul îngrijorat” al Sfântului Augustin, ci „animalul nefericit”, cel care se complace în ameţitoarea nemulţumire.
Ispita de a fi raţional înseamnă pierderea putinţei de a fi fericit.
Alungarea din Paradis ar putea fi reparată printr-un singur gest suprem: să i se restituie acestuia Şarpele.
______________
* „D’ailleurs, la philosophie – inquiétude impersonnelle, refuge auprès d’idées anémiques – est le recours de tous ceux qui esquivent l’exubérance corruptrice de la vie. À peu près tous les philosophes ont fini bien: c’est l’argument suprême contre la philosophie.”
** [Wer mit Ungeheuern kämpft, mag zusehn, dass er nicht dabei zum Ungeheuer wird. Und wenn du lange in einen Abgrund blickst, blickt der Abgrund auch in dich hinein – în limba română de Francisc Grünberg, 1998, Editura Teora].
(1) Schimbarea la faţă a României
(2) „Our response to the collapse of philosophical systems in the nineteenth century was the rise of ideologies—aggressively anti-philosophical systems of thought, taking the form of various ‘positive’ or ‘descriptive’ sciences of man. Compte, Marx, Freud, and the pioneer figures of anthropology, sociology, and linguistics immediately come to mind. Another response to the debacle was a new kind of philosophizing: personal (even autobiographical), aphoristic, lyrical, anti-systematic. Its foremost examples: Kierkegaard, Nietzsche, and Wittgenstein. Cioran is the most distinguished figure in this tradition writing today.” (Susan Sontag, 1968, introduction to „Temptation to Exist”)
(3) Ciprian Vâlcan, Cioran Versus Nietzsche, cf. scribd.com
(4) Silogismele amărăciunii, Humanitas, 1992, p. 32-33
(5) Tratat de descompunere, Humanitas, 1992, p. 70
(6) „les philosophes écrivent pour les professeurs; les penseurs, pour les écrivains” - Écartèlement, Paris, Gallimard, 1979, p. 70.
(7) Tratat de descompunere, Humanitas, 1992, p. 238)
(8) „Qu’y a-t-il de commun entre Nietzsche, qui n’a cessé de célébrer frénétiquement la vie, et ce «mystique du pire» qu’est Cioran. Entre le philosophe dionysiaque et le laudateur de l’inconvénient d’être né ? Quel type de proximité peut-il bien exister entre le promeneur de Sils-Maria, habité par la nécessité de lancer un grand oui à l’existence et le noir penseur transylvain qui s’est employé à en saper les fondements par l’exercice d’un scepticisme destructeur durant toute la durée de la sienne?” - Cioran et la filiation nietzschéenne, Le Portique, Archives des Cahiers de la recherche, Cahier 2/2004
(9) Silogismele amărăciunii, Humanitas, 1992, p. 12
(10) idem, p. 38
(11) „À un étudiant qui voulait savoir où j’en étais par rapport à l’auteur de Zarathoustra, je répondis que j’avais cessé de le pratiquer depuis longtemps. Pourquoi me demanda-t-il. – Parce que je le trouve trop naïf...
Je lui reproche ses emballements et jusqu’à ses ferveurs. Il n’a démoli des idoles que pour les remplacer par d’autres. Un faux iconoclaste, avec des côtés d’adolescent, et je ne sais quelle virginité, quelle innocence inhérentes à sa carrière de solitaire. Il n’a observé les hommes que de loin. Les aurait-il regardés de près, jamais il n’eût pu concevoir ni prôner le surhomme, vision farfelue, risible, sinon grotesque, chimère ou lubie qui ne pouvait surgir que dans l’esprit de quelqu’un qui n’avait pas eu le temps de connaître le détachement, le long dégoût serein.”(De l'inconvénient d'être né (1973) / OEuvres / Quarto Gallimard 1995, p.1323)
(12) Koffi Cadjehoun - Nietzsche enchaîné, în Au cours du réel, 2011) –
(13) «Tout ce que j'ai abordé, tout ce dont j'ai discouru ma vie durant, est indissociable de ce que j'ai vécu. Je n'ai rien inventé, j'ai été seulement le secrétaire de mes sensations» - Écartèlement, Paris, Gallimard, 1979, p. 146; ediţie 2003 Humanitas, traducere de Vlad Russo
(14) germ., animal încă nedeterminat
(15) fr., animalul raţional este singurul animal pierdut
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu