duminică, 29 decembrie 2013

Raţiunile inimii 3. Şi Nobel-esse oblige…

Cine câştigă războiul sfârşitului lumii? Copiii erau obligaţi să cânte imnul naţional,
iar imnul era tot mai lung. Cu cât era ţara mai prăpădită, se mai adăuga câte o strofă.” 

Herta Müller


Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am primit nepregătit anunţul premiului Nobel pentru literatură din 2010. Mai eram încă sub influenţa efuziunilor (şi exuviilor…) sentimentale dictate de premiul din anul anterior, jumătate pentru patria ei şi jumătate pentru patria noastră, dacă e să mă iau dupăhttp://fr.wikipedia.org (2009: Herta Müller Allemagne /Roumanie, écrit en allemand) sauhttp://it.wikipedia.org (2009: Herta Müller Germania/Romania, Tedesco), şi de ce să nu mă iau, că-s singure, rudele noastre de „geantă latină”, care ţin cont de oarece amănunte cel puţin biografice, nu neapărat esenţiale. Măcar jumătatea asta, pe care aş compara-o cu umbra celui ce merge dimineaţa spre apus, adică maaare, dar cam fără substanţă, m-a putut duce cu gândul la alte întâmplări uitate cu Nobelul, fie de genul Elfriede Jelinek sau Pearl Buck, fie, ca să dăm Cezarului ce vrea el, precum Imre Kertész, Halldór Laxness, Karl Adolph Gjellerup, Henrik Pontoppidan sau, premier parmi ses pairs, Sully Prudhomme (din ale cărui sonete parnasiene traduceam cândva pentru revista liceului). Iertare pentru un posibil cinism, fii sigur, cititorule, că e cinstit, e ca un pansament pus la o rană mortală. Alină, dar nu vindecă. Că jumătatea asta chiar e o realitate o argumentează prezenţa doamnei HM pe plaiul mioritic dâmboviţean, la invitaţia Humanitas-ului, proaspăt deţinător al drepturilor (cumpărate de la Polirom), ba chiar în faţa unei săli arhipline a Ateneului Român. O sală care a aplaudat entuziast tocmai atunci când, zâmbind, şvăboaica din Niţchidorf - marcată pe ascuns de vechi resentimente ale marginalului etnic şi social - „mătura pe jos” cu editorul ei - acesta din urmă, adesea, cel puţin nepoliticos - surprins cam cu pantalonii-n vine. Cunoscutul eseist român zâmbea mânzeşte, iar buna Herta, îmbărbătată de amintirile neomarxişilor de la Aktionsgruppe Banat, din care nu a apucat să facă parte, plusa plină de curaj şi lipsă de curăţenie în limbaj, de-ai fi zis că va avea soarta broaştei din fabula lui Gheorghe Asachi. Avea parte şi de un public masochist, desigur, atâta vreme cât tocmai despre hainele lipsă ale supuşilor „împăratului” era vorba când el se exubera şi nu-şi mai încăpea în piele. „Dacă facem o comparaţie între România şi alte ţări est-europene cu acelaşi sistem politic - Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, chiar şi RDG - observăm că în mai toate ţările cei care au spus ceva au fost mai mulţi. În România, dacă vorbeşti despre disidenţă, n-ai ce să spui. N-a fost disidenţă organizată. Au fost doar câteva cazuri individuale – Radu Filipescu, preotul Calciu-Dumitreasa, la vremea sa Paul Goma... Au fost lăsaţi singuri. Cine i-a sprijinit? În alte ţări au fost mişcări disidente, au existat scrieri samizdat. În România – nimic. Cine a ridicat capul a fost lăsat singur.” Şi aşa mai departe… Cum să nu fii de acord cu Simona Sora (Dilema veche)? „Între viaţa literară germană, cu dorinţa ei de actualitate tematică autohtonă, şi viaţa literară românească, ce o asimilează cu noduri în gât şi doar după un Nobel «al nostru», Herta Müller este mai singură ca niciodată.” Aşa că, nu m-am lăsat sedus de scrierile sale „rememoratoare” - de ce să-mi stric starea de beatitudine pe care mi-o induce starea, ăăă, pardon, somnul naţiunii? -, ci m-am dus spre experimentul poetic numit Este sau nu este Ion, apărut la Polirom, Iaşi, în 2005. O carte-obiect, construită după modelele avangardei, un colaj de cuvinte decupate din reviste, cu precădere din „Plai cu boi”: texte vaporoase, suprarealiste, jucăuşe. Prima carte scrisă în româneşte de la plecarea autoarei, în 1987, în Germania. Pour la bonne bouche, (sau Für die gute Mund, cum s-ar zice în Alemania) reiau aici micul poem-comentariu al Norei Iuga de pe coperta a patra: „Herta Muller îşi scoate de sub pat, de sub cap, plaiul cu boi, ia forfecuţa de unghii şi harşt taie cuvintele, le pune’n mojar şi face colaje, cofraje, montaje, blocuri cu multe etaje în absurdistan unde urmuz e căpitan şi limba română se unduieşte sub răsfăţuri germane ca o cadână.”

Ei, chiar aşa nepregătit fiind, nu m-am dus glonţ la bibliotecă după cărţile lui Mario Vargas Llosa. Ele erau oricum în raftul întâi, la vedere şi re-vedere, cum şi folderul cu interviuri de-ale sale de pe hardul computerului. Nu am nici un argument pentru care să fi fost mereu interesat de cuvintele scriitorilor sud-americani – Borges, Marquez, Bioy Casares, Julio Cortázar, Alejo Carpentier (¿Qué es la historia de América Latina sino una crónica de lo maravilloso en lo real?), Miguel Ángel Asturias, Álvaro Mutis… Fuga din faţa realităţii neofertante a ultimelor decenii din secolul anterior? Nevoia de poveste prelungită dincolo de pragurile copilăriei? Setea de mistere ascunse sub pielea prea mată a vieţii cotidiene? Nu ştiu. Cert este că Nobelul pentru literatură acordat în 2010 nu m-a mirat mai mult decât pe alţii. Adică deloc. Se pare că nici pe Llosa nu l-a mirat, chiar dacă declara, la cald: „Nici nu credeam că mă aflu printre candidaţi. Sunt foarte surprins, a scrie a fost întotdeauna o plăcere fantastică pentru mine şi nu pot să cred că sunt răsplătit pentru ceva ce mi-a fost atât de benefic toată viaţa.” Răsfăţuri de copil mare, cum se cuvine să rămână mereu un artist, la îndemnul sculptorului francez Brancusi (!!!???!!!), al cărui atelier e expus la Centre Georges Pompidou din Beaubourg. Dar Llosa continua, lucid şi political correctness: „E o recunoaştere a literaturii sudamericane şi în limba spaniolă.” Desigur, s-a spus că e un Nobel surpriză, că orientarea politică a scriitorului nu-l recomanda în faţa unui juriu ce s-a dovedit de-a lungul timpului prea „aplecat” spre stânga, chiar motivaţia acestuia de-acum este semnificativă: „pentru cartografierea structurilor puterii, pentru descrierile sale pătrunzătoare care vorbesc despre rezistenţa individului, revolta şi eşecul său.” Toate sunt adevărate. Marele scriitor a fost doar confirmat pe piedestalul pe care se afla de multă vreme. Premiul Nobel nu are decât a acorda, prin valoarea bănească, un oarecare confort mai bun, o libertate mai mare pentru scris, o derobare de la activităţi nu neapărat dorite, dar lucrative la care era „îndemnat” de agenţii săi. Dacă Herta noastră abia după nobelizare şi-a început periplul „obligatoriu”, precum câştigătoarele concursurilor de miss, Llosa îşi poate permite de-acum să fie mai selectiv cu invitaţiile, să ofere spaţiu mai larg liberului arbitru, căruia îi dedica un vibrant omagiu în La fiesta del chivo (Sărbătoarea ţapului) din 2000. „Am fost bine sau rău educat de Jean-Paul Sartre, pentru care cuvintele erau acte şi literatura capabilă să schimbe viaţa. Ideile sale sunt încă valabile. E o plăcere enormă să citeşti, însă cuvintele care se găsesc într-o carte sunt şi mici grenade destinate să explodeze în conştiinţă, în memorie sau în comportamente. Există un corolar în lectură şi nu e doar punctul meu de vedere de scriitor cel care mă face să spun acest lucru. E şi experienţa mea de cititor. Viata mea ar fi fost mai tristă şi limitată dacă nu i-aş fi citit pe Tolstoi, Faulkner, Melville, Camus, Dos Passos si Malraux…” Asta spune într-un interviu prilejuit de apariţia romanului respectiv, în care avem imaginea figurii umane a dictatorului. Tot aici, găsim interogaţii retorice valabile şi azi, poate chiar pe minunatul plai eminamente românesc: „Franco ar fi existat fără spanioli? Hitler fără germani? Mao fără chinezi? Toate popoarele au posibilitatea de a rezista la începutul unui regim despotic. Adevărul este că cei mai mulţi dintre dictatori reuşesc, pe moment, să farmece, să seducă o mare parte a populaţiei… Tiranii vin pentru că sunt chemaţi.” Llosa se dovedeşte a fi nu neapărat un om al timpului său - cum l-ar recomanda iubirea sa pentru Jean-Paul Sartre - cât, folosind o sugestie a filosofului italian de orientare marxistă Giorgio Agamben, un contemporan, adică nu un om al prezentului, ci al viitorului, tocmai pentru că este solid ancorat în trecut, în Istorie. Concret, se vrea a fi altfel, desigur: „Folosesc trecutul, dar trecutul este un mijloc perfect de a vorbi despre prezent. Sunt un om de astăzi… Cred că perspectiva mea este contemporană, chiar dacă subiectul pare a fi stablit în trecut. Credeţi-mă, trăiesc în epoca mea.” Desigur, Don Mario, te credem, dar dacă nu-ţi iese asta? Dacă -ţi iese mult mai mult? „Penso che siamo tutti divorati dalla febbre della storia e dovremmo almeno rendercene conto”, zice undeva Agamben şi relaţia liberă cu tempi passati este omniprezentă la Llosa, cel imun la orice utopii, lucid, chiar dacă sau tocmai pentru că a fost comunist în tinereţe şi este liberal la maturitate. Cum se cuvine la orice intelectual serios! „Libertatea e o mare cucerire umană. Şi dacă dictaturile, că sunt ele de dreapta sau de stânga, devin populare, este pentru că tentaţia de a renunţa, de a abdica există deopotrivă. Oricât de puţine condiţii propice, că sclavul ascuns înăuntrul fiecăruia dintre noi se şi trezeşte. E atât de uşor, în fata alegerilor de făcut, frecvenţei lor, numărului lor, dificultăţilor lor, uneori, să se spună: «Şeful se ocupă de asta, şeful ia deciziile, să-l las s-o facă el». E ceea ce Karl Popper numeşte tentaţia întoarcerii la trib. O tentaţie care n-a fost eradicată nicidecum în ţările cele mai civilizate.” Llosa a decis demult să iasă din „închisoarea tribului”, se socoteşte cetăţean al lumii, refuză să fie închis într-o singură circumstanţă, într-o singură limbă, într-un singur peisaj. Aparţine familiei celor care cercetează, caută aventura intelectuală („Invidiez destinele extraordinare ale personajelor din cărţile de aventuri.”), scrie despre ceea ce îl stimulează. „Nu am putut niciodată să scriu decât despre subiecte care m-au chinuit” – declară în Quinzaine littéraire (16 février 1980). Arta sa poetică include, însă, manifeste preocupări în privinţa formei. „Generaţia mea (Gabriel Garcia Marquez, Julio Cortázar, Carlos Fuentes, n.m.) a acordat o mare importanţă formei, aspectului tehnic al romanului, în timp ce, în trecut, subiectul – mai ales temele istorice – era considerat foarte important şi, din acest motiv, scriitori din generaţia precedentă (Miguel Angel Asturias, Juan Rulfo, Romulo Gallegos, Alejo Carpentier, n.m.) au neglijat aspectele pur tehnice ale scriiturii, punctele de vedere, perspectiva, limbajul etc. Cred că acesta este motivul pentru care literatura latino-americană a acelor vremuri are un anume aspect folcloric şi jurnalistic. Pentru aceşti autori, aspectul formal al textului şi valorile literare erau în cele mai multe cazuri secundare, lucru care s-a schimbat radical atunci când noua generaţie s-a preocupat într-un mod mult mai universal de literatură, fiind mult mai conştienţi de importanţa formei, stilului, structurii şi organizării narative.”
Mărturisirile de credinţă sunt argumentate deplin de opera sa de ficţiune. Fiecare dintre ele este o figură care completează un puzzle niciodată terminat, o imagine construită din fragmente aparent banale, totdeauna semnificative prin adiţionare. Plasticitatea din numeroase pagini ale Războiului sfârşitului lumii m-a subjugat la fiecare lectură, apropierea de Război şi pace de Lev Nikolaevici Tolstoi fiind, socot, mai mult de conjunctură, de proximitate superficială, chiar dacă scriitorul însuşi se arată modest: „Aceasta este o comparaţie fantastică. Sunt foarte mândru, deoarece pentru mine Război şi pace este cel mai mare roman scris vreodată, un roman pe care îl admir foarte mult şi cred că Tolstoi este primul mare romancier.” Desigur, amploarea acţiunii, mulţimea personajelor şi poveştilor lor explică orientarea comentatorilor, care trebuie să pornească de undeva, dintr-un loc cunoscut, simt nevoia unui teren sigur pe care să se sprijine în demersul interpretativ. Un cititor (pur şi) simplu nu are neapărat nevoie de un astfel de sprijin. El se simte bine când e liber de orice constrângeri, când povestea îl prinde în mrejele unui mister şi unei frumuseţi care, am văzut mai sus, este intenţionată, ţine de ştiinţa scrierii, de stil, de structuri, de jocul formelor, luminilor şi umbrelor, de culoarea limbajului – atât de frust, direct şi simplu, aproape eliptic, în numeroase cazuri, în romanul lui Llosa. Pare că autorul a scris într-un fel de transă, ignorând existenţa prezumtivei lecturi. „Nu mă gândesc niciodată la cititor când sunt entuziasmat de o poveste. Vreau s-o scriu în modul cel mai convingător pentru mine, – îi mărturisea nu demult lui Saeed Kamali Dehghan. Nu mă gândesc la confortul cititorului şi cred că orice scriitor se comportă la fel. Important nu este unde ajungi când cartea e terminată, ci drumul, experienţa unică a scrierii. Ceea ce fascinează vine din retrăirea la lectură a acestei experienţe, de doi, trei sau mai mulţi ani de încercări de transcriere a acestei experienţe la întâlnirea cu cuvintele. Urmează apoi neaşteptata reacţie a cititorului.”

Nobelul pentru literatură din 2009 era pentru o autoare „care, cu concentraţia poeziei şi francheţea prozei descrie viaţa celor deposedaţi”. Nobelul din 2010 nu este departe, ca subiect, ca omenesc, ca mărturisire a experienţelor de viaţă. Diferenţa, da, chiar există şi ţine de arta scriiturii. Şi este considerabilă, să recunoaştem.

Pentru un scriitor nu există experienţe negative, totul îi este util, socotea Llosa, vorbind despre candidatura la alegerile prezidenţiale. Nici pentru cititor nu există experienţe negative în lecturile scriitorilor mari, fie ei sud-americani, grandoarea miraculosului depăşind cu mult capacităţile unor literaturi mult mai vechi şi poate tocmai de aceea mai „îmbătrânite”, mai „obosite”. Am văzut cu alte prilejuri (id est în alte texte) cum literatura franceză se hrăneşte cu „sânge proaspăt” din lumea a treia, cărţi generos premiate fiind semnate cu nume exotice precum Marie NDiaye, Atiq Rahimi, Tierno Monénembo... Nimic de reproşat, ba din contră, dar iată că din teritoriile tinere ale literaturii tot vin, de vreun secol, poate, valorile adevărate, de aici se nutreşte viitorul literaturii, despre al cărui sfârşit nici nu se mai vorbeşte cum se vorbea la finalul secolului anterior. Desigur, viitorul nu vine cum vrem noi, se naşte în dureri neînchipuite, omenirea întreagă îşi caută căi de ieşire din atâtea fundături.

Autori precum proaspătul laureat al Nobelului cată a ne salva, bieţi sclavi ai lecturii, ai fantasmelor, ai speranţei! Dar dacă tocmai aceia ca noi, nutriţi din scrierile unora ca el, sunt câştigătorii războiului sfârşitului lumii? 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu