Umilinţa ca ficţiune şi realitate

Sunday, February 15, 2009 3:10:20 PM

Ion Creangă, Boris Vian

Viaţa socială românească devine din ce în ce mai interesantă. Parabola lui Ion Creangă despre drobul de sare este modelul exclusiv al ştirilor, al reportajelor, al dezbaterilor de pe toate canalele mass-media autohtone, desigur, după exemplul de succes al multinaţionalelor. Însă, indiferent de felul în care sunt tratate subiectele, ele vin dintr-o realitate definibilă printr-un termen consacrat în filosofia modernă: „haosmos”. Adică un fel „pisicâine” care „miaulatră” frumos la cerul senin al patriei. Faptele sunt fapte.
O fi sau nu o fi întâmplător, nu ştiu: de curând am recitit „Smulgătorul de inimi” (L'arrache coeur) al unuia dintre cei mai iubiţi copii teribili ai literaturii franceze, Boris Vian (foto). Pe la pagina 24, personajul principal, psihiatrul Jacquemort, asista, nu chiar indiferent, la ceea ce este numit „târgul de bătrâni”.
Citind, am avut o revelaţie care lipsise atunci, demult, la prima lectura (cred ca prin 2003…): ficţiunea vianescă din 1953 se lipeşte al naibii de bine de realitatea zilei din România lui 2009. Ştim, de la televizor şi din ziare, cum sunt trataţi mulţi dintre bătrânii care au nevoie, spre exemplu, de asistenţă medicală… Ultima perioadă a fost tare aglomerată în exemple despre ce înseamnă umilinţa după multe decenii de muncă… Nu mai sunteţi buni de nimic! La gunoi cu voi! Nici măcar nu sunteţi recilabili! Redau mai jos fragmente din volumul lui Boris Vian. Cititorul este rugat să compare singur ficţiunea cu realitatea de zi cu zi. Dacă azi sunt unele diferenţe, oare vor fi si mâine?

„[...] Drumul se deschise într-o piaţă lunguiaţă, cu o platformă umbrită de copacii aliniaţi în jur. Drumul se ramifica precum o limbă de şarpe în două poteci care înconjurau platforma. La dreapta se afla o adunătură de oameni destul de zgomotoşi, şi Jacquemort o luă într-acolo.
Când ajunse văzu că nu era nimic altceva decât târgul de bătrâni. Erau acolo o bancă de lemn aşezată în bătaia soarelui şi nişte pietre mari pe care stăteau cei care veniseră ultimii. Pe bancă stăteau nişte bătrâni şi trei dintre pietre erau ocupate deja. Vreo şapte bărbaţi şi cinci femei se adunaseră acolo. Geambaşul municipal stătea în picioare pe bancă, cu registrul de muşama sub braţ. Purta un costum vechi de catifea maro şi încălţări cu ţinte şi, în ciuda căldurii, avea pe cap o nenorocită de caschetă din piele de cârtiţă. Mirosea urât, şi bătrânii puţeau şi mai tare decât el. Cei mai mulţi stăteau nemişcaţi, cu mâinile încrucişate pe bastoanele lustruite de vechi ce erau, îmbrăcaţi cu toţii în haine murdare şi informe, neraşi, cu feţele brăzdate de riduri în care se adunase jegul, cu ochii mijiţi, din pricină că munciseră prea mult stând în bătaia soarelui. Mestecau cu gurile lor ştirbe în care abia dacă le mai rămăseseră câteva cioturi de dinţi ce miroseau urât.
- Haideţi, zise geambaşul, ăsta nu e scump şi poate încă să mai folosească la ceva. Ia să vedem, Lalouet, nu-l vrei pentru ţâncii tăi? E în putere, să ştii.
- O să le arate el! zise un bărbat.
- A, da! aprobă geambaşul municipal. Hei, ia vino-ncoa, mârţoagă bătrână!
II puse să se ridice. Bătrânul, încovoiat de tot, înainta cu un pas.
- Ia arată-le ce-ai în pantaloni!
Cu degete tremurătoare, bătrânul începu să-şi descheie prohabul. Marginile erau lucioase de grăsime şi de prea îndelungata folosinţă. Oamenii pufniră în râs.
- Ia uite! zise Lalouet. E adevărat că mai are ceva!
Se aplecă spre bătrân şi cântări în mână, stricându-se de râs, cârpa aceea mizerabilă ce atârna moale.
- Aha! Ia uite! îl iau, îi zise el geambaşului. îţi dau o sută de franci pe el.
- Adjudecat! zise geambaşul.
Jacquemort ştia că ceea ce se petrecea era un lucru obişnuit la ţară, dar vedea pentru prima dată un târg de bătrâni şi spectacolul era surprinzător pentru el.
Bătrânul se încheie la loc şi rămase aşteptând.
- Şterge-o, câine bătrân! îi zise Lalouet, dându-i un şut care-l făcu să se clatine. Haideţi, copii, distraţi-vă.
Bătrânul începu să meargă cu paşi mărunţi. Doi copii se desprinseră din grup. Unul se apucă să-1 croiască peste spinare cu o nuia, altul îi sări de gât ca să-l doboare. Bătrânul căzu cu faţa în ţărână. Oamenii nu se uitau într-acolo. Doar Jacquemort, fascinat, îi privea pe copii. Bătrânul se ridică în genunchi, îi curgea sânge din nasul jupuit şi scuipă ceva pe jos. Jacquemort se întoarse şi ajunse din nou lângă grupul principal. Geambaşul făcea acum strigarea pentru o bătrână de vreo şaptezeci de ani, grasă şi scundă, cu părul rar şi lucios de grăsime care-i ieşea dintr-o basma neagră, destrămată.
- Haideţi, asta e în stare bună, zicea el. Cine o vrea? Nu mai are deloc dinţi, asta e o chestie comodă.
Lui Jacquemort îi era oarecum greaţă. Se uită mai atent la chipurile celor care îl înconjurau. Erau bărbaţi de treizeci şi cinci, patruzeci de ani, solizi, purtând caschete drept pe vârful capetelor. Rasa părea puternică şi rezistentă. Unii purtau mustaţă, ceea ce era o dovadă a celor spuse mai sus.
- Şaizeci de franci, Adela! continuă geambaşul. Şi n-are nici dinţi la preţul ăsta. O adevărată afacere. Ce zici, Chretien? Şi tu, Nufere?
Lovi tare cu palma spinarea bătrânei.
- Scoală-te, căzătură bătrână, să te vadă lumea! Haideţi, e un adevărat chilipir.
Bătrâna se ridică.
- Întoarce-te, îi zise geambaşul. Arată-ţi fesele adunării. Ia uitaţi-vă voi, ăştia!
Jacquemort se sforţa să nu se uite la ea. Bătrâna puţea atât de urât, încât Jacquemort crezu că avea să leşine. Văzu o clipă masa oribilă de grăsime, plină de varice umflate.
- Cincizeci..., zise o voce ascuţită.
- Ia-o, a ta e! exclamă geambaşul.
Nici nu apucase bătrâna să-şi potrivească la loc fusta de bumbac, că o şi împinse spre cumpărător, cu o lovitură puternică.”

Daca vi se pare puţin, vă recomand lectura întregului volum. Puteţi afla şi cum sunt trataţi copiii în lumea inventată de scriitorul francez. Citiţi, dar… nu trageţi în pianist!