duminică, 29 decembrie 2013

Un Goncourt pentru femeia afgană

Saturday, November 29, 2008 9:12:50 PM


Nobelul care le-a revenit de curând a trecut deja în surdină în Franţa (nu că pe varii meleaguri ar mai face valuri...) odată cu aşteptarea şi, apoi, anunţarea premiilor naţionale. Sondajele diferitelor publicaţii (tipărite sau electronice) se întrec în a „ghici” cu o clipă înainte răspunsul. Cel mai recent (10 noiembrie) şi interesant – de importanţă şi prestigiu nu e cazul să vorbim – este al Academiei Goncourt, apărut, la 1903, ca o alternativă la Premiile Academiei Franceze, care îi refuza pe Balzac, Flaubert, Zola, Maupassant sau Baudelaire. Anul 2008 a început, pentru Academia Goncourt, cu o schimbare sensibilă: hotărârea de a limita vârsta membrilor săi la 80 de ani. Selecţia primă, de 15 nume reţinute, marea majoritate cunoscute, includea cinci cărţi de la Gallimard, trei de la Grasset, două de la Seuil. Selecţia finală, de patru era: Atiq Rahimi, Jean-Marie Blas de Robles, Michel Le Bris şi Jean-Baptiste Del Amo. A câştigat Atiq Rahimi, cu Syngué Sabour (Pierre de patience), de la Editions P.O.L. [care l-a publicat, de exemplu, pe Dumitru Ţepeneag]. Un afgan de 46 de ani refugiat în Pakistan în 1984, când în ţara natală se instalaseră trupele sovietice „eliberatoare”.
Născut într-o familie simplă şi occidentalizată, urmează liceul francez din Kabul. Mai întâi guvernator al Panjshir, tatăl lui, monarhist, a devenit magistrat. Lovitura de stat 1973 l-a trimis după gratii pentru trei ani. După „revoluţia socialistă”, în 1978, fratele lui Atiq devine comunist şi încearcă - fără succes - să facă să adere şi el, de vreme ce este iubitor al celei de-a şaptea arte, propunându-i să studieze la şcoala de film de la Moscova. În ciuda valorii instituţiei fondată de Eisenstein, Atiq a spus nu. Fratele de Atiq Rahimi a fost asasinat în valea ocupată de Gulbuddin Hekmatyar, dar Atiq află de moartea sa în 1990, la un an de la tragedie, în timp ce se afla în Franţa, unde primise azil politic în 1984. Astăzi, părinţii lui Atiq Rahimi trăiesc în Statele Unite, cu una dintre surorile sale. Alta a rămas în Kabul. Când se duce, o lună, două, în Capitala afgană, locuieşte la hotel: „E greu de trăit acolo.” Romancier şi cineast, locuieşte, aşadar, mai cu seamă în Franţa, dar călătoreşte mult (India, Indonezia, Egipt, Mali, Filipine), de unde şi volumul de nonficţiune „Eclipse” (2002), în timp ce „Earth and Ashes” (2000) şi „The Thousand Rooms of Dream and Fear” (2006) vor fi inspirate de războiul cu Uniunea Sovietică.
Atiq Rahimi are o veche pasiune pentru Marguerite Duras. El a descoperit-o în Kabul, la centrul franco-afgan. Aici a văzut „Hiroshima, mon amour”, film de Alain Resnais, în plină iarnă de război sovieto-afgan. „Am mers la cinema pentru acest film. N-am înţeles nimic şi cu toate astea am fost şocat. Mi-am spus: Kabul va fi Hiroshima mea”. Într-o librărie, găseşte traducerea în persană a romanului Margueritei Duras: „Era prost legată, îi zburau paginile, dar a devenit o comoară.”
Când a ajuns în Franţa cu soţia sa şi găseşte refugiu în Eure, aproape de Rouen, din alocaţia sa de refugiat cumpără „l'Amant”: „şaizeci şi şase de franci ai timpului, cred… mai am şi acum exemplarul”. În 2000, traducătoarea şi prietena lui, Sabrina Noury, trimite prima sa carte, Terre et cendres, mai multor editori. Atiq Rahimi nu credea că se va întâmpla ca Paul Otchakovsky-Laurens să fie de acord să-l publice aşa că este plăcut surprins: „P.O.L. era editorul Margueritei Duras!” Terre et cendres fusese scrisă în persană şi avusese succes în Iran. Nu la fel s-a întâmplat cu les Mille maisons du ręve et de la terreur, căreia cenzura i-a tăiat 40 din cele 160 de pagini, deci nu a mai ajuns la cititori. În 2002, după 18 ani de exil, se simte în stare să scrie direct în franceză, dar abia în 2008 îi apare prima carte scrisă direct în limba de adopţie, care iată, e onorată cu premiul Goncourt.
Raporturile lui Atiq Rahimi cu religia ar putea fi rezumate în această frază a sa: «Sunt budist, pentru că sunt conştient de slăbiciunile mele; sunt creştin, pentru că îmi recunosc slăbiciunea; sunt evreu, pentru că-mi pasă de slăbiciune; sunt musulman, pentru că lupt cu slăbiciunea mea. Şi sunt ateu, dacă Dumnezeu este atotputernic.»
Influenţa Sufismului asupra scrisului şi modului de viaţă ale aceluia care socoate poezia şi forţa sa alegorică drept singura modalitate de a înţelege lumea este imensă. El este fiul spiritual al marelui poet afgan Bahudine Majrouh, spune prietenul lui Laurent Marshals. «Am avut relaţii foarte speciale cu Madjrouh, mărturiseşte Rahimi. Pe la 14-15 ani am cumpărat una din cărţile sale, „Dragonul interior”, cu noroc, dintr-o librărie din Kabul. Încă îmi amintesc de coperta de culoare roz pal, de proastă calitate, pe care era desenat un monstru încolăcit.” Ca şi în cazul cu „Hiroshima mon amour”, chiar dacă este scrisă în persană, Atik nu «înţelege nimic», dar se simte «atras ca de o formă de magnetism». «Mai târziu, am citit Jung, Freud, „Aşa grăit-a Zarathustra”. Şi am înţeles. Majrouh este ca un basm. Ar trebui să fii iniţiat pentru a-l înţelege. Aşadar am citit toate traducerile din operele sale în limba franceză.» Gusturile sale sunt dictate de „cultură persanofonă” şi de „ataşamentul faţă de poezia franceză”, căreia îi apreciază economia. Îi place Pascal Quignard, „datorită limbajului de povestitor”, şi „transparenţa a scriiturii lui Albert Camus”: «Pe scurt, am o slăbiciune pentru gradul zero al scriiturii.»
Syngué sabour (Piatra răbdării) a fost scrisă «ascultând în fiecare zi, înainte de a ataca tastatura computerului, „Cântecul lebedei”, liedul lui Schubert. Mai târziu, am descoperit poezia care l-a inspirat Schubert. Citim: „iată un om cu ochii deschişi şi atras de plafon”!» În persană, Syngué Sabour este numele unei pietre negre magice, o piatră a răbdării, care păzeşte de primejdii pe cei care se încred în ea şi-i mărturisesc păcatele, secretele. Când se umple de durerile, tragediile acestuia, atunci piatra explodează. Aici, Syngué Sabour este un lungan decerebrat după ce un glonţ i-a pătruns în gât fără să-l omoare. Soţia lui îl îngrijeşte (are şi două fete, în grija unei mătuşi). Ea l-ar vrea sacrificat în război, să nu se fi împotrivit apelului la arme, să fi fost un erou şi nu cu acel rictus strâmb, vieţuind ca o legumă. Totuşi, ea are grijă de el, îi vorbeşte. Îi vorbeşte chiar din ce în ce mai mult. Pe străzi, în timp ce facţiunilor se războiesc, în timp ce soldaţii se dedau în jur la jafuri şi la omoruri, ea vorbeşte, vorbeşte, îşi spune litania fără să ştie vreodată dacă soţul o aude şi o înţelege. Şi este o extraordinară confesiune, fără reţinere, prin care se eliberează de opresiunea conjugală, socială, religioasă, până la a dezvălui secrete de neconceput într-o ţară ca Afganistan. La sfârşitul cărţii, Syngué Sabour exploda...
Cu acest roman, scris în franceză, Atiq Rahimi găsit o formă de realism foarte asemănătoare cu acela din Terre et cendres cu o scriitură care, seacă şi precisă, ştie să devină şi lirică, emoţionantă. Este, totuşi, mai direct decât în cărţile sale anterioare, descrie cu mare îndrăzneală realitatea opresivă a vieţii de zi cu zi, mai cu seamă a femeii care trăieşte în conformitate cu acele concepţii ale Islamului în care totul este interzis pentru femeilor. Apare un „mollah cretin”, lăudăros şi stupid, gata să moară ca să-şi apere simţul onoarei şi virilităţii, lipsa de dragoste, absenţa oricărei posibilităţi de schimbare a relaţiei între bărbaţi şi femei. Prostia militară este sfidată cu o anecdotă afgană: „Un ofiţer încearcă să demonstreze valoarea concepţiilor sale folosindu-se de o armă. Îl întrebă pe un tânăr soldat, Bénâm: Ştii ce ai de pe umăr? Bénâm spune: Da, asta este arma mea! Ofiţerul strigă: Nu, prostule! E mama ta, sora ta, onoarea ta! Apoi se duce la un alt soldat şi îi pune aceeaşi întrebare: „Da, comandante, e mama, sora, onoarea lui Bénâm.”
Premiatul Goncourt de anul acesta nu este, cum se vede, deloc indiferent la complexa relaţie culturală şi civilizaţională Orient-Occident. Impunerea valorilor vestice contemporane în Est, în lume, spune glumind, ar trebui însoţită de renunţarea la valorile venite în trecut de acolo: scrisul, matematica, religia creştină… Lucrurile nu sunt chiar atât de simple. «Imaginaţi-vă că, în 1959, femeile au avut drept de vot în Afganistan. Am poze cu surorile mele şi veri în minijupă! Afganistanul a devenit monarhie constituţională în 1963. Este un nou rasism să se considere că democraţia este în gene doar la vestici. […] În 1996 talibanii au venit la putere. Tăcerea lumii faţă de acest dezastru pe mine m-a adus în stare de soc. Mi-am pus întrebări: Chiar am aparţin acestui popor sau nu? De ce trecem de la un război la altul? Am înţeles că, după plecarea ruşilor, n-am ţinut doliu, la fel cum familia mea nu l-a ţinut pentru fratele meu, ucis pe când era de partea comuniştilor, în 1991. La noi, în loc de doliu, ne ocupăm de răzbunare. De războiul dintre 1992-1996 al fracţiunilor, au beneficiat talibanii.» După ce războiul sovieto-afgan făcuse un milion de morţi…
Şi, la final, o mărturie interesantă: «Dacă aş fi scris această carte în persană, aş fi adoptat o limbă pudică şi aş fi practicat auto-cenzura. Scrierea în franceză mi-a permis să intru într-adevăr în interiorul personajelor pentru a vorbi despre corp. Scrisul într-o altă limbă este o plăcere. Este un pic ca a face dragoste...»
Dar va trebui să aşteptăm o versiune în limba română… Anul trecut am fost mai norocoşi, cu premiantul Nobel: era deja în librării…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu