Beneficiarul
Goncourt 2013, Pierre Lemaitre, într-un interviu acordat Simonei Vasilache şi
publicat de România Literară, mărturiseşte metaforic: „Eu cred că romancierul
este cineva care fabrică emoţii. Asta-i meseria lui. Provoacă emoţii
pozitive, negative, triste, vesele…” Oricine poate descoperi exprimări
asemănătoare în eseurile lui Paul Valéry („Le mot ART a d’abord signifié manière
de faire, et rien de plus. [...] On distingue aujourd’hui l’œuvre de l’art,
qui peut être une fabrication...”) sau la Pierre Reverdy („Le poète,
l’esprit du poète est une véritable fabrique d’images.”), dar Lemaitre
are meritul de a accentua legătura dintre „poiesis” (poiein, a face) şi „kallitechnikí
synkínisi” (emoţia artistică). Sunt emoţii pe care le
poate înţelege toată lumea, afirmă Lemaitre, ca argument al demersului său
literar apreciat de juriu, la intersecţia romanului noir cu romanul poliţist, dar fără vreun rabat de la frumuseţea
complexităţii şi a profunzimii. Iată-l recunoscându-şi deschis maeştrii încă de
la prima sa carte, „Travail soigné”: James Ellroy, William McIlvanney, Bret
Easton Ellis, Émile Gaboriau şi, acum revine cu „Proust, vai! Poate părea
pretenţios, dar sunt obligat să spun asta. Proust este un ocean de emoţii. Mă întorc
la recitirea lui cu regularitate.” Precum şi: „J’aime Hector Malot,
Alexandre Dumas…” (1)
Însă romanul ca
„fabrică de emoţii” este subiect de dezbateri foarte serioase, în Franţa, şi
filosofi de toate orientările, precum Alain Badiou, Peter Sloterdijk, Alain
Finkielkraut, Jean-Claude Milner, Jacques Rancière sau Bernard-Henri Lévy, într-un
demers de tot interesant şi util, pun într-un dialog lipsit de prejudecăţi
literatura cu filosofia. Un prilej este „Les Assises Internationales du Roman”,
forumul literar anual al Lyon-ului, ajuns la a opta ediţie. Scriitori, jurnalişti
şi critici din întreaga lume se adună anual să discute starea romanului pe Les
Subsistances [Laborator internaţional de creaţie artistică consacrat noilor
limbaje al spectacolului viu – dans, teatru, circ, muzică – asociat Şcolii
naţionale de arte frumoase din Lyon…; Les
Subsistances înseamnă spaţii
transdisciplinare de lucru, de creaţie, de experiment şi de dialog cu publicul.]
Preocuparea nu este
deloc nouă, se pot detecta cu vreo două secole în urmă referinţe la mărturii
din literatură care să ilustreze idei filosofice. Heidegger, de exemplu, în „Fiinţă
şi timp”, (pag. 258), ilustrează „eschiva în faţa morţii” a Dasein-ului: „spaţiul
public nu trebuie afectat, în liniştea sa, printr-un astfel de eveniment şi
nici tulburat în lipsa sa de griji, din preocuparea cu care el se
îndeletniceşte. Căci faptul-de-a-muri al altora este nu rareori privit ca un
dezagrement social, dacă nu chiar ca o lipsă de tact, de care spaţiul public
trebuie ferit”, trimiţând la nuvela lui L. N. Tolstoi
„Moartea lui Ivan Ilici”, în care „a înfăţişat fenomenul zdruncinării şi
prăbuşirii acestui «se moare»”. Nuvela este şi un exemplu revelator de
fabricare subversivă a emoţiei, dar era prea devreme în gândirea estetică
pentru a se observa acest lucru şi poate că nici nu era „în chestie”. Rolul
literaturii, mai degrabă marginal, este un ilustrativ de atestare sau de
confirmare a demersului ontologic. Chiar dacă Heidegger se va apropia bine de
poezia germană solemnă, cu virtuţi metafizice - Hölderlin, Rilke, Trakl, Stefan
George. E, de fapt, în căutarea unui nou sens al sacrului, dincolo de orice
onto-teologie şi de orice teologie metafizic-conceptuală. Dar, pe măsură ce
trece timpul, drumurile literaturii şi filosofiei se intersectează tot mai des.
Discursivitatea filosofiei se nutreşte, la vedere sau pe ascuns, din
intuitivitatea literaturii, înaintând pe calea
unui sincretism tot mai necesar. A se avea în bună vedere Nietzsche! Am putea
socoti că avem de a face chiar cu o întoarcere la Platon, unde cunoaşterea
dianoetică, discursivă, se întemeia pe intuiţia intelectuală, contemplativă,
noetică. Iar nous-ul aristotelic este actul suprem al intuirii nemijlocite a
celor esenţiale. Dar este numai unul dintre procedeele şi una dintre sursele
postmodernismului, pentru depăşirea unei structuri dianoetice lipsite de simbol,
intuiţie sau afectivitate. Alte tipuri de analize, adesea destul de
neobişnuite, se fac anual la Forumul literar al Lyon-ului. Voi încerca o
trecere în revistă utilă pentru un răspuns la întrebarea: unde este azi romanul
şi încotro (ne) va duce?
Heideggerianul
german Peter Sloterdijk, nietzschean „baroque et urticante”, a
fost supus, de către Jean Birnbaum, unui tir de întrebări (pe 31 mai 2010) cu
privire la „Impulsiunea literară şi scandalul filosofic”. Ce crede despre
gândirea ca experienţă a decepţiei şi raporturile sale cu literatura? Excursul
filosofului porneşte prin a aminti că filosofia este o consecinţă a inventării
de către greci a unei limbi modificate de fenicieni, care au introdus vocalele,
astfel că lectura se putea face fără a mai fi nevoie de cineva care să indice
pronunţia corectă şi se poate trece de la lectura cu voce tare, la lectura cu
voce joasă şi apoi la lectura tăcută. Sloterdijk nu uită să remarce „această
voce care-ţi şuşoteşte în urechea interioară ca şi cum vocea unei instanţe
superioare ar fi invadat spiritul cititorului”, ceea ce semnifică apariţia
conştiinţei morale. Şi, uite-aşa, filosofia decolează din literatură ca să înlocuiască,
odată cu Platon şi dialogurile sale ca formă literară, un teatru în care, în
epoca părintelui Academiei, îşi pierduse capacitatea de sinteză culturală a
unei societăţi şi, deci, de provocare a unei vibraţii emoţionale unanime. Şi
iată cum, pe ce drum misterios, ajungem la ideea apariţiei filosofiei dintr-o
cale de „fabricare a emoţiei”. Apoi, filosoful, ca într-un dans imprevizibil şi
impulsiv, ameninţător şi ironic, ne aduce la Goethe, Schiller sau Thomas Mann,
revoltele din 1968, marxism şi gândire asiatică (atât de atrăgătoare pentru el).
Greu de ţinut în frâu gânditorul german – e ca şi cum ai vrea să prinzi un
peşte într-o plasă cu ochiuri prea largi, constată reporterul Régis Poulet,
alegând o metaforă din altă convorbire, în care Peter Sloterdijk făcea
portretul filosofului ca peşte zburător, imagine valabilă mai ales pentru
filosofii germani, care au tendinţa de a căuta un loc de observaţie înalt: ne
gândim, împreună cu el, la Sils-Maria din Engadine, Elveţia, pentru
Nietzsche, sau la Messkirch din Pădurea Neagră a lui Heidegger şi chiar la felul
în care Peter Sloterdijk stătea aşezat în fotoliul său! Da, dragă cititorule,
filosofia era construită pe hiperbolă, care o făcea să-şi salveze înaltul
suveran şi să se exprime într-un mod literar. Se evită astfel mediocritatea
prin grandoare (Paul Valéry: mediocritatea indivizilor, eficacitatea grupului;
„La grandeur n’est pas naturelle aux Français”), dar te paşte gândul dacă nu
cumva recursul la hiperbolă nu mai era şi un semn de neputinţă a exprimării
lucrurilor şi dacă simplitatea nu ar putea fi considerată ca o soluţie pentru
exprimarea adevărului. Provocator şi sincer, Sloterdijk declară că romanul este
un fel de pubelă, urât în secolul al XVIII-lea, cunoscând înflorirea în secolul
al XIX-lea (Nietzsche punea romanele ruseşti în frunte) şi atingând punctul
culminant în prima jumătate a secolului al XX-lea. Parcă pentru a da cezarului
ce e al cezarului şi a calma rumoarea stârnită în sală de metafora „roman/pubelă”,
filosoful afirmă deschis că arta contemporană a dezvoltat la extrem facultatea
de a solicita capacităţile de meditaţie a cititorilor sau a spectatorilor,
oferindu-se ca o gaură neagră ce absoarbe excesul nostru de inteligenţă! Şi
totuşi, care este statutul pe care Peter Sloterdijk îl acordă literaturii în
relaţie cu filosofia? Unele răspunsuri le putem găsi recurgând la „Reguli
pentru un parc uman” (2). După două milenii şi jumătate, aflăm, învăţarea
cititului şi scrisului este o întreprindere de inhibare a sălbăticiei umane,
intrată în implozie în secolul al XX-lea. Privind fără ochelari de cal şi fără
prejudecăţi, vom observa cât s-a schimbat lumea în care evoluăm: e o lume în
care antropotehnicile, adică tehnicile care ne influenţează modul de a trăi şi
de a deveni, ne solicită într-un mod cu totul nou. Şi nu e vorba, ca să nu
renunţăm la metafore, de ape mai adânci, ci de ape noi pentru înot. Iar
literatura trebuie să ofere noi metode de a răspunde acestor noi provocări, însă
filosoful german crede mai puţin în supravieţuirea literaturii decât în
emergenţa unei noi noţiuni de arhivare a informaţiei. Şi totuşi, „în ochii mei,
literatura nu e un instrument, este un mijloc şi proza filosofică admite un
element de lirism, ca la Camus, pe care-l iubesc nespus încă din tinereţe”. (3)
Povesteşte că soţia i-a spus cândva: „Trebuie să scrii romane! A face filozofie
este ca şi cum ai da dulceaţă porcilor!” A încercat, în van, să-i explice că a
scrie filozofie este răspunsul său la situaţia romanului modern: cum cea mai
mare parte dintre personajele romanului contemporan sunt plictisitoare, mai
bine să povestească destinul pasionant al conceptelor. Să ne amintim că, în „Eseu
despre intoxicaţia voluntară” (4), defineşte pe filosofi – împreună cu
Nietzsche - drept „medici ai culturii” şi pe scriitori (Robert Musil,
Franz Kafka, Thomas Mann, Hermann Broch sau Paul Valéry),
drept „maeştri ai gândirii periculoase”, experimentatori care mânuiesc
materiale explozive. „A fi scriitor înseamnă a te lăsa contaminat de
substanţele periculoase ale epocii. Literatura ţine de ordinul primei reacţii,
de reflexul imunitar al sistemului nostru vital şi din pricina asta rămâne
legată de expresivitate. Filosofia nu se „se exprimă”. Filosofia este voinţa de
a câştiga o poziţie degajată. În ceea ce mă priveşte, particip la tot felul de
mişcări patologice, cunosc, practic toate infecţiile.” (3) După Sloterdijk,
momentul fecund al literaturii moderne este ciuma din Florenţa anului 1348. Cu
Boccacio, apare o nouă formă de narativitate europeană. Ea ţine să demonstreze
că oamenii au un talent nebun de a supravieţui. Din acest moment, literatura
seculară este rezistenţă contra seducţiei frivole a regresiunii şi a morţii.
Paul Valéry va spune, în 1919: „Ştim acum că civilizaţiile sunt muritoare”. În
această dramă, literatura are un rol de jucat, crede filosoful german.
„Mitologia clasică este un sistem de a organiza uitarea, pentru a suprima
experienţele noi, pentru a reduce noul la vechi. Mitul e un sistem de poveste
care se repetă fără încetare, cu mici variaţiuni, pentru a aduce realităţii
bogate în evenimente real şi a-l reduce mereu la un model identic a ceea ce se
petrece, în fond, în lume, dintotdeauna. În acelaşi timp există o mitologie
modernă, care funcţionează ca un sistem pentru a administra uitarea colectivă.
Adică a organiza prezentul ca o baie permanentă de informaţie. Informatorii
noştri sunt, dintr-un punct de vedere sistematic, mitologi care contribuie în
permanenţă la abolirea memoriei. Informaţia despre prezent dispare în spatele
mitului care a creat un univers în care, în fond, nimic nu se schimbă. Se
povesteşte o multitudine de istorii pentru a nu mai avea de povestit.” (5)
Interesant, nu?
Fabrica de emoţii devine fabrică de real sub care ascunde Realitatea. De aceea,
poate că lecturile noastre s-ar cuveni să fie mai bine selectate, poate că ar
trebui să ocolim „miturile moderne” sau să le acceptăm cu circumspecţie. Chiar
şi în cazul în care suntem creatorii lor. Sau poate nu…
(va urma?)
.....................
* Interview : six mois après le Goncourt,
Pierre Lemaitre lit "Au revoir là-haut"... în Francetvinfo, culturebox
& Un entretien avec Pierre Lemaitre,
Paris Match, 4 nov 2013
(2) Peter
Sloterdijk, Regeln für den Menschenpark, Ein Antwortschreiben zu
Heideggers Brief über den Humanismus, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main,
1999
(3) Peter Sloterdijk, „Pour être philosophe, il faut devenir un personnage de roman”, Jean Birnbaum, Le Monde des livres, 20.05.2010
(4) Peter Sloterdijk, Essai
d'intoxication volontaire, Ed. Calmann-Lévy. Paris 1999
(5) Peter Sloterdijk,
la révolution „pluralisée”, Entretien par Arnaud Spire, 1er décembre 1999,
http://www.regards.fr/
