1. Cu mintea netulburată şi cu ochii larg deschişi concentraţi pe
actualitatea cea mai proaspătă, este imposibil să nu observi tendinţa
civilizaţiei umane de a se strădui să pună în operă „lecţiile” textelor filosofice/literare,
rod al gândirii critice din ultima sută şi ceva de ani. După experienţa tragică
şi demolatoare a marxism-leninismului, încheiată (în ce măsură?) cu o
mizerabilă dezamăgire, existenţialismul sartro-camusian a fost deja adoptat ca
grilă de citire a psihologiei omului modern, iar viziunile lui Nietzsche,
curăţate de zgura interpretărilor maleficente, încă rezistă cu brio, în vreme
psihanaliza domnului Freud se cam clatină în faţa atacului concentrat al noilor
viziuni (post)moderne din psihologie, domeniu care încă îşi caută rosturile,
între ştiinţă şi artă (americanul Carl Murchison – m. 1961 - inventaria cândva
peste 11 doctrine psihologice existente)…
Marile scrieri au obiceiul de a rezista multă vreme după
dispariţia autorilor, ba chiar încearcă să răspundă celor mai diverse interpretări
timp de decenii sau veacuri, să nu rămână legate de o perioadă istorică strictă
şi să-şi verifice valabilitatea artistică şi de analiză socio-psihologică a trăirilor
fiinţei umane indiferent de schimbările de paradigmă socială şi politică. Este,
evident, şi cazul lui Franz Kafka, a cărui exegeză înregistrează deja peste
cinci mii de titluri şi se îmbogăţeşte continuu. Suntem foarte aproape de
adevăr, dacă nu chiar în mijlocul lui, când afirmăm că prospeţimea operei
kafkiene se datorează, fără îndoială, geniului scriitorului care a închis în
scriitura simplă şi lesne accesibilă, însă multiplu polisemică, valori de
uimitoare complexitate ale unor tablouri emoţionale individuale, la întâlnirea
cu Lumea, imposibil de cuantificat. „Înţelegem mereu mai mult sau mereu mai
puţin decât ne trebuie. Adevărata lectură rămâne imposibilă. Cel care citeşte
Kafka este, deci, neapărat transformat în mincinos şi nu întrutotul în mincinos”,
observă Maurice Blanchot (1). Cu alte cuvinte, în materie de Kafka, toţi
comentatorii greşesc şi, în acelaşi timp, aparent paradoxal, toţi comentatorii
au dreptate. Multivalenţă şi paradox - în interogaţia asupra lumii scriitorul
praghez devoalează realităţi ocultate de idei şi de valori false sau cel puţin
iluzorii, în care personajele sunt închise în circumstanţe angoasante, în
căutarea, lipsită de entuziasm, a căilor de ieşire din labirint. Este cunoscută
şi răscunoscută simbolistica uşilor (intrări, ieşiri; absente, deschise,
încuiate) în scrierile lui Kafka. De la intrarea/ieşirea unică din Vizuina şi uşa
păzită la care ajunge şi aşteaptă ţăranul din În faţa legii („…intrarea asta îţi este hărăzită doar ţie. Acum mă
duc s-o închid.”), la „numeroasele uşi de lemn” din Procesul, avem de-a face cu pericolul („cineva poate să dea buzna
aici şi să distrugă totul pentru totdeauna” - Vizuina), din „semiîntunericul încăperii” (Procesul), cu situaţii în care din camera ta ajungi „doar spre uşi laterale, unde locuiesc oameni străini” (Nefericirea burlacului),
cu rătăcirea în labirint din America,
în care „Karl lăsă astfel în urmă mari porţiuni de ziduri cu desăvârşite
lipsite de uşi încât, pur şi simplu, nu-ţi puteai imagina ce se află în dosul
lor. Se iviră apoi din nou uşă după uşă; încercă să deschidă câteva, însă erau
încuiate şi încăperile păreau evident nelocuite.” De fapt, uşile sunt cele care
blochează accesul şi fac inaccesibile înţelesurile unei lumi birocratice,
apăsătoare, opresoare, ucigaşe. Legea (o necunoscută!) este aceea care stăpâneşte
dintr-o direcţie niciodată relevată, niciodată identificată. Este viziunea unui
locuitor (doctor în drept) din Praga anilor 1900. Poate fi, de asemenea,
viziunea unui european din anii 2010, aflat „în faţa legii”, pe care este
obligat să o recunoască drept instituţie care prescrie şi, deci, sancţionează,
drept necesitate naturală ce pretinde susţinerea ordinii în lume. Realitatea nu
s-a schimbat în datele ei esenţiale, în ultima sută de ani, din punctul de
vedere al relaţiei individ-societate – după avatare de toate felurile, suntem
în situaţia (in)stabilă a domniei Legii asupra
indivizilor. Suntem, fiecare şi cu toţii, fie ţăranul din faţa paznicului
legii, fie Joseph K. rătăcit în labirintul unui imens tribunal. La jumătatea
secolului XX, Roland Barthes oferea o viziune generaliza(n)tă pornind de la
romanul modern: „…acolo, o istorie, violentă în spectacolul său, dar coerentă
şi sigură, triumf al unei ordini; aici, o artă, care, pentru a scăpa de reaua
conştiinţă, sprijină convenţia sau încearcă să o distrugă cu pasiune.
Modernitatea începe prin căutarea unei Literaturi imposibile. Regăsim astfel în
Roman acel aparat distructiv şi deopotrivă resurecţional, propriu întregii arte
moderne. Ceea ce trebuie distrus este durata, adică liantul inefabil al existenţei:
ordinea - fie ea a continuului poetic sau a semnelor romaneşti, fie a terorii
sau a verosimilităţii - ordinea este şi rămâne o crimă premeditată. Dar ceea ce
pune din nou stăpânire pe scriitor este tot durata, căci e imposibil de desfăşurat
o negaţie în timp fără să se elaboreze o artă pozitivă, o ordine ce trebuie din
nou distrusă. De aceea, cele mai mari opere ale modernităţii se opresc cât se
poate de mult timp, printr-un soi de echilibru miraculos, în pragul
Literaturii, în acea zonă vestibulară unde densitatea vieţii este prezentă,
diluată, fără a fi totuşi încă distrusă de triumful unei ordini a semnelor.”
(2) Ordinea semnelor urmează nu Ordinea Legii, ci ordinea efectelor Legii:
supunerea individului, alienarea, închiderea într-o lume absurdă, al cărei sens
este absent. Triumful nu este o salvare, ci o acceptare a unei situări într-un
prezent continuu încheiat cu extincţia (adesea, încă din timpul vieţii).
După mai bine de un secol, spaţiul Kafka
este la fel de actual, la fel de misterios, la fel de angoasant prin aparenţa
de provocare/proiectare a realităţii. Suntem, în continuare, în prezenţa unei
triade psihosociale: individul, Legea şi paznicul Legii. Am depăşit demult
aşa-numitul realism cognitiv (de care
se mai face caz încă, în anumite cercuri), care distinge între subiectul
cunoscător şi obiectul (lumea) cunoscut(ă) şi de cunoscut, dualism reductiv de
tip cartezian. În faţa omului se află Legea, care se impune întotdeauna
printr-un intermediar, paznicul. Acesta din urmă, în serviciul Legii, totdeauna
un subaltern care nu cunoaşte decât un superior care e la rândul său
subalternul cuiva – ş.a.m.d. - nu este şi cunoscător al Legii, el este numai
cel care o apără şi o aplică, în aparenţă discreţionar, atâta vreme cât
imensitatea şi imprecizia ei o fac imposibil de dominat, ea este dominatoarea
impersonală, prezentă numai prin reprezentanţi funciar incapabili de a o
comunica. În prezenţa necunoscutului, a angoasei induse de imposibilitatea
cunoaşterii adevărate, fiinţa umană acceptă condiţia sa incertă, anxietatea,
mizeria morală. Ţăranul de la poarta Legii şi Joseph K. se încarcă de absenţa
oricărei speranţe, acceptă iminenţa pedepsei în lipsa unei (re)cunoaşteri a
vinovăţiei. Se pare că însăşi naşterea, existenţa este o vină de neiertat. Viaţa
omului este, în fond, o serie de eşecuri, antrenând de fiecare dată un
sentiment profund de frustrare şi o impresie a futilităţii oricărei acţiuni –
să ne amintim de expresia atribuită înţeleptului Solomon: „deşertăciune a
deşertăciunilor, totul e deşertăciune”; şi să observăm că vine din rădăcina
„deşert”, cu sensul evident de „gol” (vanité, fr.; vanity, engl., vanidad,
hisp.). Aceasta este impresia de care are parte cititorul de Kafka.
Semnificaţia simbolică a povestirii În
faţa legii este, în esenţă, de a pune în evidenţă natura fundamental
angoasată a fiinţei umane. Ceea ce ne aminteşte lesne de omul absurd al lui
Albert Camus, cu nostalgiei după unitate, esenţă a dramei umane şi de angoasa
definită de Soren Kiekegaard ca „raport al omului cu spiritul însuşi şi cu
propria sa condiţie” (3). Dar la cei doi va intra în ecuaţie şi moartea („Moartea
ca putinţă-de-a-fi devine echivalentul faptului-de-a-fi-în-lume în singularitatea
absolută” (4).), pe când la „precursorul” Kafka moartea nu are nici o
relevanţă, de vreme ce totul a fost deja (pre)scris. Acea aşteptare a
ţăranului, în urma căreia rezultatul vine inevitabil prea târziu, este o
confirmare a ideii că nu există cu adevărat decât suferinţă. În acest punct, Legea
îşi pierde orice relevanţă. Fiinţa umană experimentează, pentru o ultimă şi
unică clipă, libertatea. Ea este, în propria-i natură, condamnată să aştepte
ceva ce nu va veni niciodată? Viziunea de un pesimism extrem despre om poate fi
relativizată. Ar trebui, cumva, să vedem la Kafka un efort de abordare a temei
universale a vieţii şi a morţii? Condiţia umană se înscrie, într-adevăr, în
această tensiune majoră, care se regăseşte în toate societăţile, într-un fel
sau în altul. Omul se confruntă cu propria finitudine, ca toate fiinţele vii,
dar imaginează mereu un univers de sensuri pentru a nu cădea în absurd. A se
observa, însă, că ţăranul, în ciuda eşecurilor repetate, nu pare a se lăsa
pradă disperării. Ceea ce ne conduce lesne spre asemănări şi diferenţe de fond
cu personajele din En attendant Godot.
Vladimir şi Estragon persistă în iluzia lor: „Şi dacă nu vine, ne întoarcem
mâine… apoi poimâine… poate… / Adică, până când vine! … / Găsim întotdeauna ceva care să ne dea impresia că trăim” [subl.
mea, F.D.]. Beckett a adăugat absurdului speranţa şi deznădejdea, care la Kafka
sunt absente. La Sartre, „fiinţa este fără rost, fără cauză şi fără necesitate:
definiţia însăşi a fiinţei ne dezvăluie contingenţa ei originară” (5). La
Camus, „omul absurd” este însoţit de „omul revoltat”, chiar dacă tema
incomunicării este marcantă, şi este incapabil să se supună iraţionalului. La
Kafka – aceeaşi incomunicare, dar nu este nici o revoltă, ci doar o continuă
uimire deşartă, o supunere necondiţionată. (va urma)
------------
(1) Maurice Blanchot, La part du feu, Éditions Gallimard, 1949, p. 12
(2) „...une Histoire âpre dans son spectacle, mais cohérente et
sûre, [est] le triomphe d'un ordre; ici un art, qui, pour échapper à sa
mauvaise conscience, charge la convention ou tente de la détruire avec
emportement. La modernité commence avec la recherche d'une Littérature
impossible. Ainsi l'on retrouve, dans le Roman, cet appareil à la fois
destructif et résurrectionnel propre à tout l'art moderne. Ce qu'il s'agit de
détruire, c'est la durée, c'est-à-dire la liaison ineffable de l'existence :
l'ordre, que ce soit celui du continu poétique ou celui des signes romanesques,
celui de la terreur ou celui de la vraisemblance, l'ordre est un meurtre intentionnel.
Mais ce qui reconquiert l'écrivain, c'est encore la durée, car il est
impossible de développer une négation dans le temps, sans élaborer un art
positif, un ordre qui doit être à nouveau détruit. Aussi les plus grandes
œuvres de la modernité s'arrêtent-elles le plus longtemps possible, par une
sorte de tenue miraculeuse, au seuil de la Littérature, dans cet état
vestibulaire où l'épaisseur de la vie est donnée, étirée sans pourtant être
encore détruite par le couronnement d'un ordre des signes” - Roland
Barthes, L'écriture du Roman, în Le Degre zero de l'ecriture, Ed. du
Seuil, Paris, 1953
(3) Søren
Kierkegaard, Frică şi cutremur,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 178
(4) idem
(5) Jean Paul Sartre, Fiinţa
şi neantul, Editura Paralela
45, Piteşti, 2004, p. 134)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu