2. Dublă inconştienţă. „Poetul e sărac,
inocent, abuzat? Da, ca totdeauna, şi e bine că e – că nu se opreşte din a
repeta ideologia burgheză, un moment de anxietate, dar savurând acum revanşa
venită de departe. Nou, totuşi, e că «poetul» e acum de acord cu locul acesta.
El e voluntarul imposibilului, adesea menajat (în loc să fie internat), în
acest sens. Tot ceea ce i se cere, în fond, e de a nu avea pretenţia unei
opere. «Este poezie» devine echivalent cu «Foarte bine, dar nu este de citit,
mulţumesc.»” Philippe Sollers fixează
momentul poetic al finalului de secol XX, statutul acesteia fiind şi rezultatul
devenirii mijloacelor de comunicare de masă şi masificării relaţiilor sociale,
paradoxal, însoţit de o augmentare a izolării individului, întoarcerii spre
sine, dar nu neapărat şi spre o viaţă interioară mai bogată. Receptorul
potenţial de poezie este o fiinţă raţională singuratică marcată de contingent,
de iluzia împlinirii personale prin participare amorfă la „marşul triumfal” al
unei mulţimii indefinite.
Cum poţi scoate fiinţa asta din amorţeală?
Una dintre căi este aceea a poeziei de atitudine, cu
atenţia acordată celor oprimaţi şi asumarea rolului de purtător de cuvânt.
Nimic nou, deja anii cincizeci ai secolului trecut a făcut-o, poate că este din
nou momentul, de pe alte premize, desigur, cu mijloacele diverse, alăturând
muzica şi imaginea – un sincretism care face bine receptării, pentru că implică
mai multe canale de comunicare, mai multe categorii de sensibilităţi. Un
avantaj îl reprezintă, azi, existenţa reţelelor sociale care reuşesc să adune
colectivităţi specifice altfel imposibil de constituit.
O altă cale ar fi aceea a intimismului, a deliberatei
obscurităţi deprimate, care se adresează momentelor de întâlnire cu Sine, de
reflecţie asupra propriei persoane şi asupra relaţiei cu lumea. Publicul pentru
o astfel de poezie poate părea restrâns, dar publicul pentru poezie, în general,
este restrâns!
Nu pot lăsa deoparte o direcţie interesantă, în
anii din urmă, aceea care revizitează valorile avangardei suprarealiste şi le
combină cu elemente de tip metafizic, cu apeluri la transcendent, ca mijloace
de judecare şi de re-constituire a lumii. Nu este poezia religioasă, aceasta
îşi rezervă un aloc aparte, acelaşi dintotdeauna, este conservatoare, mult mai
conservatoare decât au gândit-o înaintaşii de acum două milenii sau de acum
cinci secole; nu, este vorba numai încercare unei altă căi de cunoaştere şi de
interogare despre rosturile existenţei.
După experienţele mizerabiliste şi utilitariste din
prejma anului 2000, care nu au lăsat prea multe urme, dar au meritul de a fi
epuizat o cale închisă pentru, în primul rând, lizibilitatea poeziei, lucrurile
par a se aşeza şi din această direcţie. Poţi folosi exclusiv materiale „second
hand” sau „trash” pentru creaţie, dar nu te aştepta să obţii mai mult decât un
strigăt de uimire combinată cu oroare! Preamultul nu a făcu niciodată viitor în
artă. Iar ready-made-ul în materie de Cuvânt are relevanţă limitată.
Ce ne revelează lectura reală a poeziei
contemporane? (se) întrebă Sollers. „Nimic prea grav: o cu totul altă
experienţă a timpului, a spaţiului, a auzului, a văzului, a plăcerii.” Gândirea
poeziei devine o categorie a psihologiei. A scrie şi a asculta / citi poezie
capătă (şi) valenţe terapeutice. Acesta ar putea constitui un subiect aparte,
cu participarea psihologilor (mai cu seamă că una dintre temele lor de
reflecţie arzătoare este dacă psihologia este ştiinţă sau este artă!): poezia
ca terapie (a sufletului).
Cu siguranţă, ceva dispare din poezia actuală.
Jocul cuvintelor cheamă gândirea reflexivă, poate ca răspuns la apelul
filosofiei spre tehnicile de construcţie a discursului poetic, drum deschis cu
generozitate de Nietzsche. Sunt date deoparte gândirea leneşă, trăirea superficială,
repetarea clişeelor actualităţii, linguşirile, laşităţile, falsele credinţe,
malignităţile, inconsistenţele… Ceea ce ne aduce aminte de frumoasele cuvinte
al lui Dylan Thomas: „Un poem bun este o contribuţie la realitate. Lumea nu mai
este aceeaşi după ce un poem bun i-a fost adăugat. Un poem bun ajută la
schimbarea formei universului, ajută la extinderea cunoaşterii fiecăruia despre
sine şi despre lumea înconjurătoare.” Poate că Seneca exclama pe bună dreptate,
în Scrisoarea a opta către Lucilius:
„Câte lucruri aflăm la poeţi, pe care filosofii le-au spus deja sau pe care ar
fi trebuit să le spună!” Philippe Beck (**) vorbeşte de o dublă inconştienţă, a poetului care filosofează fără să ştie,
însoţită de cea a filosofului, care, fără să vrea, obligă poetul să filosofeze.
Acest „mariaj” ar fi un argument pentru ideea „eternei reîntoarceri”
(Nietzsche), adică a reluării, pe noi premise socio-psihologice, a aceloraşi
idei din antichitate despre „lupta” dintre poeţi şi filosofi. Nu îndeamnă
Epicur, comentat de Seneca: „Fii sclavul filosofiei ca să te bucuri de
adevărata libertate”? Interesantă servitutea ca libertate adevărată, judecată acum,
peste epoci! Dar nu poezia filosofică ori propensiunea spre filozofie a vreunor
creatori este în discuţie. Aspectul poate fi minor, atâta vreme cât realitatea
„pieţei” de poezie nu dezvăluie interesul pentru o astfel de direcţie. Mai
degrabă ceva ce ţine de superficialitatea şi minimă rezistenţă cu privirea la
valoare ar fi de observat, în „piaţă”. Nimic mai periculos pentru poezie,
pentru marea poezie, care este, desigur, cu totul altceva, avertizează Philipe
Sollers, decât jocul formal, confidenţa personală sau refrenul patetic. „Poezia
care discută adevărurile necesare este mult mai puţin frumoasă decât poezia
care nu le discută”, spune Lautréamont*** şi reflecţiile sale despre suferinţă
şi lipsa de speranţă a celor care o disecă sunt foarte actuale. Memoria şi
simţurile poetului nu sunt decât hrana impulsului creator, transpunea lor nudă
în text nu face poezia. Nu poţi transporta apa pe apă, aerul pe aer – poezie
are nevoie de un vehicul, acesta este cuvântul care construieşte lumi
semnificative, cu vântul care nu spune adevărul şi este adevărul.
Criza poeziei ar putea fi, aşadar, o criză a
comunicării, parte a avatarelor lumii contemporane. Sellers încheie en fanfare: „Nu există o criză a
poeziei. Nu există decât un imens şi continuu complot social care ne împiedică
să o vedem.”
Şi totuşi, de ce întrebarea persistă?
** L'époque
de la poésie, Littérature, N°120, 2000. Poésie
et philosophie. pp. 33-44.
*** Poésies I,
#31, Gallimard, collection Poésie, 1973
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu