Criza poeziei? [1]

1. Poezia invizibilă. Interogarea nu este nouă, desigur, a mai fost prezentă de-a lungul timpului, dacă ar fi numai să ne amintim de „cearta dintre clasici şi moderni” („Querelle des Anciens et des Modernes” sau, la englezi,  „The Battle of the Books”) de la finalul de secolul XVII şi în cel de-al XVIII-lea, ori de opoziţia dintre modernitatea estetică şi modernitatea practică (a civilizaţiei burgheze), ilustrată semnificativ de Baudelaire – „Modernitatea este tranzitoriul, fugitivul, contingentul, jumătate a artei a cărei cealaltă jumătate este eternul şi imuabilul” (Le peintre de la vie moderne, 1863) – sau mai contemporana delimitare modernism-postmodernism. Criza poeziei (parte a crizei literaturii, alături de criza romanului, criza teatrului etc.) a fost, mai mereu, ca şi celelalte, o manifestare a schimbării de paradigmă, adesea ca urmare a unor mişcări – mai mult sau mai puţin lesne vizibile – sociale ori la impulsul irepresibil al dezvoltării mijloacelor de comunicare de masă. Avem, în ordine cronologică, apariţia presei cotidiene de masă (ziarul de 1 sou - 1 bănuţ), inventarea fotografiei, a cinematografului, răspândirea radioului, a televiziunii şi, înglobându-le pe toate şi încercând să le elimine, iată, Internetul, lumea digitalizată, o Nouă Lume, o altă faţă a Realului, copiindu-l şi transformându-l, falsificându-l şi înlocuindu-l.

Cu prilejul celei de-a şaisprezecea ediţii a Primăverii poeţilor, un cercetător de la Science Po Paris, Sébastien Dubois, ajunge, după unele cercetări, la o concluzie aparent opusă catastrofismului: „Contrar la ceea ce auzim adesea, poezia nu e în criză. Ea îşi păstrează locul pe care l-a ocupat totdeauna: acela al unui gen elitist”. Este, totuşi, greu de spus că poezia ar fi un gen elitist... Istoric, poezia este Mama tuturor artelor cuvântului. Din ea s-au desprins, în esenţă, celelalte genuri, cel dramatic, apoi cel epic, oricât s-ar fi susţinut, în timp, „simultaneitatea” naşterii lor (v. Schlegel: „Toate genurile literare sunt originare, naturale.”) sau multitudinea (v. Chénier: „Natura a dictat douăzeci de genuri opuse.”). Desigur, există contacte, schimburi de expresi(vitat)e între genuri, dar nu aici este locul pentru a insista asupra subiectului. În diferitele sale forme, poezia a fost şi este accesibilă maselor, orice am înţelege prin asta. Fenomenul nu este neapărat la vedere, nu se manifestă plin de ardoare, se poate ca adesea să fie marginal, dar absent, niciodată!

Într-un eseu din 1995, La poésie invisible*, Philippe Sollers, iniţiatorul revistei şi mişcării «Tel Quel», face o analiză foarte pertinentă a stării poeziei la finalul secolului trecut. „Toată lumea e de acord, în indiferenţa generală: poezia nu încetează să dispară, se stinge, se dizolvă în sentimentalism sau preţiozitate mucegăită şi nu lasă loc decât unor volume nevandabile şi melancolice, îşi contemplă propria moarte cu un sumbru narcisism. E, fără îndoială, păcat, dar, ce vreţi, timpurile sunt dure, problemele se acumulează. Ah! Iată câte o izbucnire, un ultim strigăt, o revoltă… dar nu, mai nimic, zgomotul este prea puternic, acoperă totul, vocile, respiraţiile, corpurile. Domneşte aplatizarea verbală într-un ocean de compact-discuri sau de reproduceri de tablouri, comemorările poeţilor îşi urmează cursul (ce personaje interesante! ce de aventuri!), revoluţionarii au de ales între sinucidere şi mutism, pe scurt, excluderea, adevărata, nu atinge numai învinşii productivităţii febrile, ci chiar limba în care s-ar putea gândi şi vorbi. Ea nu gândeşte, ea îşi dă cu părerea. Ea nu vorbeşte, ea ordonă. Mizeria poeziei, aşadar, şi poetizarea publicitară a mizeriei: acesta este, de acum înainte, normativul societăţilor noastre.” Asta mi-aminteşte de frumoasa definiţie oferită de Nietzsche în „Aşa grăit-a Zarathustra”: „Numesc Stat locul în care sunt toţi cei care beau otravă, fie buni, fie răi; locul în care toţi se pierd, fie buni, fie răi; Statul, locul în care sinuciderea lentă a tuturor este numită «viaţă».” Formulare premonitorie a Sihastrului de le Sils Maria, putem afirma azi, în faţa fenomenului consumismului irepresibil, a spaimei de plictiseală şi nevoii de evadare, în care arta devine joc şi paradă, divertisment superficial, iar kitsch-ul, produs tipic al modernităţii, caricatură a ei şi a conflictului său interior, se răspândeşte ca orice iarbă rea.

La ce bun poeţii în vremuri de restrişte? Spusa faimoasă a lui Hölderlin pare a nu mai avea sens, atâta vreme cât «restriştea» este stare de fapt, mod de viaţă, a devenit pur şi simplu redundanţa subînţeleasă, acceptată, pe care se sprijină orice informaţie socială. „Această voinţă de eliminare a poeziei şi a gândirii nu provine, de altfel, dintr-o rea-voinţă sau răutate propriu-zis «umane». Ea e conformă puterii mondiale a tehnicii, a pieţei, a spectacolului, a bruiajului neîncetat al unui prezent perpetuu ce înrăutăţeşte.” Sollers intuieşte corect, tarele modernităţii contemporane (sau post-modernităţii, dacă vreţi) se iniţiază şi se hrănesc tocmai din acest „prezent perpetuu”; trecutul este abolit, ca valoare absolută, domnia relativizării nu e ameninţată nicicum; viitorul nu interesează societăţile de tip consumist, ca valoare a duratei, deci nimic nu durează, totul este trecător, este pentru consumul imediat. Atunci, ce (poate) face poezia? Se ascunde în interior; astfel devine invizibilă. Oarecum, se întoarce la rolul ei esenţial, calitativ: rolul po(i)etic. Rolul de construcţie a limbajului şi, prin limbaj, a lumii interioare, a lumii posibile. Poezia se întoarce la cunoaştere şi construcţie (fabrication – P. Valéry). Ea este, întâi şi înainte de toate, trăire personală, la contactul cu lumea interioară a celuilalt. „Rolul poetic se joacă, acum, prin suplimentul de suflet imprimat cântecului, tânguirea subiectivă, prestaţia umoristică, angajamentul prezentat ca exotic şi, finalmente, prin alibiul umanist şi academic”, insistă Sollers. «Poetul», spune el, vrea să însemne, atunci, preoţie tolerată, înţelepciune a luxului, produs al frumuseţii, suferinţă depăşită şi nobilă, profunzime exhibată ca justificare intermitentă a vacarmului. „Tăcerea încarnată va veni să spună, timp de două minute, că poezia este încă printre noi, că ea are micul loc consacrat în ziare, ediţia sa caritabilă în comerţul implacabil cu cartea, premiile de onoare, Nobelul său stabil, convivialitatea sa călduroasă marginalizată. Cu cât scriitorul se va implica în acest rol, cu atât va fi mai convingător, va fi senior. El poartă trecutul înfăşurat în juru-i, îi e garantul sever sau indulgent. Forţa spiritului îl menţine în viaţă. El nu ne va părăsi, e o promisiune.” (va urma)

________

* Le Monde des livres, 13/01/95. Éloge de l’infini, Gallimard, 2001, folio 3806, p. 398-406.