Legătura dintre Cărţile Sfinte şi obiceiurile populare
tradiţionale este cu siguranţă una firească, veche, pentru un popor creştinat
devreme şi profund. Nu cunoaştem datele sigure privind manifestarea religioasă
populară a românilor înainte de apariţia tălmăcirilor Bibliei – parţiale sau
integrale – în limba română. Prima traducere completă a Bibliei a fost făcut în
1688 (Biblia de la București) de către Radu şi Şerban Greceanu, cu ajutorul lui
Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Înaintea fraţilor Greceanu, sunt
cunoscute traduceri parţiale, cum ar fi Evanghelia slavo-română (1551),
Evanghelia lui Coresi (1561), Cartea Psalmilor de la Braşov (1570), Palia de la
Orăștie (1582), Noul Testament, tipărit la Bălgrad (Alba Iulia) în 1648, Biblia
lui Petru Pavel Aron (1760-1761), Biblia de la Blaj (1795), tradusă de Samuil
Micu. Circulaţia acestora era, fatalmente, limitată, şi nu numai din pricina
ştiinţei de carte nu foarte răspândite la vremea Evului Mediu. Transmiterea
textelor revenea verbului oral al preoţilor şi călugărilor, ca şi relevarea înţelesului
pildelor şi sfaturilor, aflate, cel mai adesea, în consonanţă, în mare măsură,
cu moştenirea înţelepciunii morale necreştine, inerente unor colectivităţi
umane stabile, organizate cvasi-statal.
Nevoia de cunoaştere şi transmitere accesibilă a textelor
biblice s-a vădit cu deosebire lesne de realizat prin intermediul Psalmilor atribuiţi lui David. [Este limpede că cei 150 de psalmi
individuali au fost scrişi de mulţi oameni diferiţi, într-o perioadă de o mie
de ani din istoria lui Israel. Ei trebuie că au fost adunaţi şi puşi laolaltă
în forma lor curentă de către un editor necunoscut, la scurtă vreme după ce
robia a luat sfârşit, în jurul anului 537 î.Hr. Astfel,
evident, David a scris mulţi dintre psalmii individuali, dar el nu este autorul
întregii colecţii. Doi dintre psalmi (72) şi (127) îi sunt atribuiţi lui
Solomon, fiul şi succesorul lui David. Psalmul 90 este o rugăciune care îi este
atribuită lui Moise. Un alt grupaj de 12 psalmi (50) şi
(73-83) îi este atribuit familiei lui Asaf. Fiii lui Core au scris 11 psalmi
(42, 44-49, 84-85, 87-88). Psalmul 88 îi este atribuit lui Heman, în timp ce
(89) îi este atribuit lui Etan, ezrahitul. Cu excepţia lui Solomon şi a lui
Moise, toţi aceşti autori adiţionali au fost preoţi sau leviţi care erau
responsabili să asigure muzica pentru închinarea din Templu, în timpul domniei
lui David. Cincizeci dintre aceşti psalmi nu au desemnat un autor specific.] Cartea Psalmilor este cea mai lungă carte din Biblie, cu 150 de texte
individuale. Este, de asemenea, una dintre cele mai diverse, de vreme ce
psalmii abordează subiecte precum Dumnezeu şi Creaţia Sa, războiul, închinarea,
înţelepciunea, păcatul şi răul, judecata, dreptatea şi venirea lui Mesia. [Corespunzător celor cinci
cărţi ale Pentateuhului,
psalmii se împart în: Geneza: psalmii 1 - 41, care au ca subiect predominant omul; Exodul: psalmii 42 - 72, care conţin cântări de eliberare;
Leviticul: psalmii 73 - 89, care sunt asociaţi slujbei de la Templu;
Numeri: psalmii 90 - 106, care evocă peregrinările evreilor; Deuteronomul: psalmii 107 - 150, care
exprimă ataşamentul dintre
credincioşi şi divinitate.
Bartolomeu Valeriu Anania (cf. Ars poetica: text şi metatext în scrierea
psalmică, Daniela Luminiţa Teleoacă) oferă
propria clasificare, în conformitate cu care distingem: a. psalmii despre natură, creaţii în care natura nu reprezintă un
scop în sine, ci un pretext pentru a slăvi măreţia Creatorului; b. psalmii istorici şi naţionali:
experienţa istorică în calitatea sa de sursă de învăţăminte; c. psalmii didactici; d. psalmii mesianici (imaginea lui
Iisus din Noul Testament ca Profet, Preot, Răscumpărător şi Împărat); e. psalmii de căinţă (David, în
calitatea sa de mare mărturisitor de păcate din Biblie); f. psalmii de imprecaţie, al căror ton pare contrar spiritului
neotestamentar întruchipat prin Hristos; g.
psalmi de rugăciune, de laudă, de adorare; h.
psalmi de călătorie (în esenţă, cântece populare, numite în preambul o ‚cântare
a treptelor’, cântate, probabil, în drumul spre Ierusalim, parcurs cu ocazia
marilor sărbători, cf. Ezra 7:9) şi i.
psalmi scrişi sub formă de acrostih (în ebraică).]
Firească, astfel, pentru cei care se interesau de propagarea ideilor moralei
creştine, încercarea de a face cât mai accesibil textul unor cât mai largi
mulţimi de oameni, în limbile lor materne, şi cu scopul realizării funcţiei
iniţiale, originare, de rugăciune şi cântare (de slavă) [grecescul psalmoi, Ψαλμοί, - cântări acompaniate
cu harpa]. Aspectul liric iniţial poate conduce la tentaţia de a realiza
versiuni care să ia bine seama la ritmuri şi chiar la rimă. Primele încercări
cunoscute de traducere în versuri sunt cele în limba franceză ale lui Clément
Marot – 1541, 1543 (30, apoi 50) continuate de Théodore de Bèze, 1551 (încă
34), a lui Jan Kochanowski (părintele poeziei poloneze), Psałterz Dawidów, 1579, şi Psaltirea
pre versuri tocmită a lui Dosoftei – Dimitrie Barilă – publicată la 1673.
Iată, ca un
exemplu de abordare a traducerii, începutul psalmului 46 [47]:
Latină: (47)
Omnes gentes, plaudite manibus; / jubilate Deo in voce exsultationis: / quoniam
Dominus excelsus, terribilis, /rex magnus super omnem terram.
Franceză (47) Clément Marot: … Vous tous, peuples,
battez des mains! / Poussez vers Dieu des cris de joie! / Car l'Éternel, le
Très Haut, est redoutable, / Il est un grand roi sur toute la terre.
Poloneză (47) Jan
Kochanowski: Kleszczmy rękoma wszyscy zgodliwie, / Wszyscy
śpiewajmy Panu chętliwie, / Panu nad pany, Panu groźnemu, / Królowi wszego
świata możnemu.
Română (46) Dosoftei: Limbile să salte / Cu cântece
nalte, / Să strige-n tărie / Glas de bucurie, / Lăudând pre Domnul, / Să cânte
tot omul.
Română (46) Anania: Bateţi din palme, voi, toate
neamurile, / strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie, / că Domnul
Cel-Preaînalt e înfricoşător, / Împărat mare peste tot pământul.
Pare
evident – şi aceasta este şi concluzia multor comentatori – că Dosoftei avea
cunoştinţă, încă din tinereţe, de traducerea în versuri cu ritm şi rimă a lui
Jan Kochanowski, mai cu seamă că, în mai multe rânduri, viaţa l-a trimis, mai
cu voie, mai fără voie, pe meleagurile polacilor, şi că fibra sa lirică s-a
simţit datoare să realizeze o versiune cu bună folosinţă în relaţia omului cu
cele sfinte. Iată ce scrie preotul şi cercetătorul Florin Bengean:
„Deşi a avut de luptat cu greutăţile începutului, când limba literară
românească nu era încă mlădiată pentru a fi folosită în versuri, Dosoftei a
dăruit culturii noastre o lucrare de mare valoare literar-artistică. Psalmii
versificaţi de mitropolitul Dosoftei au adus multă mângâiere în sufletele
credincioşilor români de pretutindeni, unii din ei ajungând să pătrundă în
cântecele de stea şi în colinde. Mulţi din psalmii mitropolitului moldovean
stau mărturie că ei sunt inspiraţi din poezia populară românească. Unele
versuri prezintă asemănări vădite cu cele ale Mioriţei sau cu unele din Legenda
Mănăstirii Argeş.” Însuşi Nicolae Iorga observă: „Câţiva dintre psalmii lui
Dosoftei - 46, 48, 94, şi 96 cu
deosebire [la care eu aş mai adăuga 97, 98, 100, 101, 111 – n. m.]- au ieşit
din pagina cărţii şi au intrat în oralitate (în forme uşor modificate) devenind
cântece de stea şi colinde. În vremea veche, nu avem poezie românească scrisă,
până în secolul al XVII-lea, când apar, pentru întâia dată, rânduri ritmate şi rimate. Dar trebuie să socotim câteva secole
înainte de bietele versuri de la stema ţării sau
înainte de încercarea, foarte complicată, a lui Dosoftei de a scrie psalmii în
româneşte, psalmi ai lui
care nu sunt deloc o traducere exactă; nu numai ca text nu este exactă
traducerea, dar nici măcar sensul nu este exact. Şi poate că tocmai aceasta îi face frumuseţea: recunoşti în
psalmii lui Dosoftei o poezie populară şi, de
aceea, Dosoftei ar trebui să intre în orişice
antologie, şi, aş zice, potrivit cu timpul lui, căci ar părea altfel
un blasfem să capete un loc pe care Alecsandri nu are dreptul să i-l dispute. Dar trebuiau descoperite întâi ritmurile.
Fiindcă lucrul esenţial sunt
ele, şi, odată
create, se găsesc şi
cuvintele. Nu cuvintele creează ritmul, ci ritmul creează cuvintele, şi descoperirea cea mare nu este să le
găseşti pe
dânsele, ci ritmul amplu, care rămâne în ureche. (s.m.) Pe
ritmul acesta poate face apoi cineva oricâtă poezie populară vrea. El este, de
altfel, esenţial şi pentru alt motiv: fiindcă de la el trebuie să se
plece. Cercetând nevoile esenţiale ale
poporului, repede ne dăm seama de necesitatea de a găsi ritmul potrivit cu
aceste cerinţe de ordin
practic.”
În pofida unor
afirmaţii riscat absolute, de felul aceleia a lui Dorin Octavian
Picioruş: „În mod cert,
Dosoftei nu se inspira din folclor… Fundamentele alegorice ale mitropolitului nu erau
folclorice”, chiar din exemplul citat mai sus se observă
lesne propensiunea lui Dosoftei spre facilităţile versului popular. Este, foarte
posibil, şi un schimb reciproc de substanţă lirică între fondul poemului
popular şi fondul liric al psalmilor. Substratul ancestral-magic nu îi era
necunoscut unui om cultivat precum Dosoftei, iar scopurile şi nevoile
creştinismului popular conduc spre asemenea abordări de înlesnire a comunicării
religioase. Să ne amintim că Origene a identificat în Biblie două accepţii ale
„invocării”: cea de rugăciune şi cea de făgăduinţă. Modelul retoric al invocaţiei ca
făgăduinţă apare în fluxul verbal ca o serie de propoziţii condiţionale,
încheiată cu propoziţia principală care se referă la făgăduinţa propriu-zisă,
iar acest contract verbal care se oficializează între fiinţa umană şi Dumnezeu
este de factura schimbului-dar, după principiul „do ut des”, un tip arhaic de
cerere implicită adresată divinităţii. În mentalitatea folclorică, se regăseşte
acelaşi mod de invocare arhaic. În descântece, folcloristul Artur Gorovei identifică aceeaşi structură: „De-o fi cuţitul
şi junghiul de la Dumnezeu / Dumnezeu să-şi aducă aminte / de leacul lui Ion /
şi să-l aducă!” Cercetarea magiei verbale
româneşti, a descântecelor, precum şi a altor reminiscenţe magice şi ritualice
păstrate în întregul folclor românesc scoate în evidenţă existenţa unei
invocaţii eterogene, magico-religioase, în care fiinţele supranaturale sunt
chemate prin strategii retorice diverse, de la respectul apofatic la
ameninţarea catafatică. Sincretismul religios se face prezent şi în
eterogenitatea galeriei destinatarilor, invocatorul popular cere echilibrul
vital de la „puterile misterioase”, (v. Moses Gaster), nume conservate de-a
lungul existenţei milenare a civilizaţiei folclorice, deşi neînţelese, copiate
şi reluate pentru virtuţile lor intrinseci, asigurate prin tradiţie. Este un
inventar impresionant, de la puterile vechilor religii ctoniene (prevalenţa
zeităţii feminine în descântece) sau solare, şi până la prezenţa majoritară a
divinităţilor creştine. Iată o
invocaţie către Soare dintr-o colindă maramureşeană, în care „boierii” sunt
întrebaţi de unde au „căpătat” darurile augurale din pomul „înrămurat”: „Noi
le-am căpătat / De la sfântul Soare / Cu mare rugare, / În coate şi-ngenunche,
/ Cu rugăciuni multe.” (Pop, 1998: 79). Este o prevalenţă a gestului invocator
care precede invocaţia verbală şi apare şi în textele biblice: „Întins-am către
Tine mâinile mele…” (Psalmul 142, 6) sau „Către Tine, cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii
mei…” (Psalmul 122, 1), sugerându-se importanţa acordată, în general, în
textele religioase, descrierii gestului. Dar nu numai. Al. Andriescu oferă un
exemplu de proverb românesc adaptat de Dosoftei, în Psalmul 7, circumstanţelor impuse
de versificare: „Cine va săpa groapă altuia să-l surpe, / Sângur ş-va cădea-n
râpă şi viaţa ş-a rumpe.” La Anania, sună astfel: „a deschis o groapă, şi a
adâncit-o / şi va cădea în groapa pe care a făcut-o.”
Circulaţia Psalmilor în versuri publicaţi de
Dosoftei, cu precădere a acelora care pun în valoare structura lingvistică a
imaginarului popular, a augmentat, foarte probabil, prezenţa în vocabularul
cântecului folcloric a invocării de sorginte psalmică. Iată o ilustrare extrasă
din „Maramureş, Ţară veche. Antologie de folclor de pe Cursul Superior al Tisei
(1672-1908)”, alcătuită de Dumitru Iuga, Editura Cybela, Baia Mare, 2008: „C’au zis Domnul lui David, / Acela-i mie
destoinic, / Care-şi face slujba plină / Şi cu inima sănină. // Primască-şi
Domnul danie / Ca şi bani văduvei, / Cu glasul Evangheliei / Fie pomenire ei.
// Apostolul să nu tacă, / Ce el tot să glăsuiască, / Mărire lui Dumnezău, / Dela
tot sufletul mieu. (p. 20); Rogaţi-vă
toţi la Domnul, / Plângă cu lacremi tot omul, / Rogaţi-vă cu credinţă / Şi cu
mare umilinţă; (p. 133); Pentru
aceia, Doamne sfinte, / Şi de noi ţi-adă aminte, / De păcate ne feresce / Şi în
rai ne sălăşluesce / Unde i apa vieţii / Şi lumina cunoscinţii, / Acolo să
locuim / Şi în veci să ne veselim / Cu îngerii din preună / Să ne facem voia
bună. / De acum până în vecie / Mila Domnului să fie. (p. 131)” (Dumitru
Lupu Grad -1895). Este şi cazul dezlegării de lume a dalbului pribeag (v.
Gherasim Rusu Togan, „Universuri pierdute din Carpaţi”, p. 148): „Eu mă duc, / Domnul mă cheamă / De nimic nu
mi-e teamă, / Că eu mereu m-am rugat /
Şi Domnul m-a ascultat”; tot aici: „Omul
este ca iarba / Care răsare şi creşte / La urmă se veştejeşte”, pare venind
donspre Psalmul 102: „De ne-ar hi zâlele
multe / Ca iarba, tot ar hi scurte, / Şi ca floarea ce să trece / De soare şi
de vânt rece, / De să destramă cu totul / Şi nu-ş mai cunoaşte locul” sau
chiar Psalmul 101: „Ca neşte iarbă tăiată
/ M-este inema săcată […] Şi ca iarba
cea tăiată / Mi-este vârtutea săcată.” La fel se-ntâmplă în ceea ce
priveşte lucrarea pământului: „Curaţi
apelor, / de noroc şi spor seminţelor / Să crească Grâu / neîntinat şi
nespurcat / Vântul nu-l încâlce / Buruieni nu-l strice! / Neghine nu-l soarbă /
nici smoc de iarbă / nici răii cerului /
şi ai pământului / Apără-l, Doamne!” (idem GRT, p. 88), pare că se iscă din
acel „adevărat poem la belşugului” (Al. Andriescu) care este Psalmul 103
(legenda facerii lumii): „Tu sloboz roauă
pre munte / Dintr-a tale cămări multe, / Şi pre pământ sloboz ploaie, / De să
satură-n pohoaie, / Şi cu lucrul tău sporeşte / Tot pământul de rodeşte. / Tu
dai fânului să crească, / Dobitoacelor să pască. / Şi creşti pajiştea cea
moale, / De scoate grâul din foale, / De-ş culeg oamenii hrană / Să le hie și
pre iarnă. / Că scot pita cu sudoare / Să mănânce la răcoare, / Din pământ
agonisită / Pre porunca ta cea svântă. / Şi le-ai dat vinul să-ş facă /
Veselie, să le placă.”
Cu excepţia intrării în colinde şi cântece de stea,
peste substratul magic ancestral, a motivelor biblice, influenţa psalmică în
folclor este foarte subtilă, adesea chiar discretă, acoperind mai degrabă
experienţe de viaţă, valori morale, soluţii de salvare spirituală, decât simpla
calchiere a expresiei lirice, care, oricum, îi este intim apropiată, prin
voinţa poetului Dosoftei, indiferent de susţinerile lesne amendabile ale unora
dintre comentatorii ultimelor două secole, de la Ioan Bianu, la polonezul Henryk
Misterski [Psaltirea in versuri
Metropolity Moldawskiego Dosoftei'a a Psalterz Dawidow Jana Kochanowskiego, Państwowe
Wydawnictwo Naukowe, 1970] sau la contemporanul Dorin Octavian
Picioruş. Oralitatea obligatorie a
poeziei populare şi prozodia cantabilă specifică, binecunoscută şi cu excelenţă
folosită / experimentată de Dosoftei şi propensiunea acestuia pentru crearea
unui univers de viaţă ţărănească şi pastorală au făcut ca folclorul, în timp,
să-şi aproprieze parţial psalmii, să adapteze fragmente propriilor nevoi de
exprimare lirică, ajungând chiar până la obscurizarea sursei, dar conservarea
modelului. S-a păstrat nealterat spiritul
psalmic, incantatoriu, chiar şi în blestemul cu încărcătură asemănătoare
vechilor tragedii antice: „De-ar da,
mândro, Dumnezeu / Pe când m-oi înturna eu, / Să fii moartă şi-ngropată / Şi de
toţi ai tăi uitată. / Şi, mândro,-n mormântul tău, / Să-mi priponesc calul meu!
[…] Şi, mândro, pe crucea ta, / Să-mi crape inimuţa”. (v. GRT, p. 176) Spirit traversând nealterat secolele,
exprimându-se frust, în cele mai diverse situaţii dramatice concrete de viaţă
şi de moarte: „Cântă, mumă, cucul cântă /
Şi-mi spune că-i azi zi sfântă, / Da eu, mumă ce m-oi face, / La muscal tunul
nu tace. / Frigul oasele-mi sleieşte / Şi-nchid ochii iepureşte, / Că-i
blestemul dracului, / În ţara muscalului”; „Mareşale, faţă rasă, / Lasă-mi
copilul acasă, / Nu-l da carne tunului, / Pe la Cotul Donului! / Mareşale, mareşale,
/ S-aduni blesteme pe cale, / Moartea să-ţi stea de mireasă / De n-aduci
feciorii-acasă”; „Măi, Staline, măi, Staline, / De nu te-o blestemat nime, / Tu
ascultă de la mine: / Kremlinul să ţi-l văz pară, / Să-ţi piară copii şi ţară,
/ Să te văz lovit de rău, / Cum a fost feciorul meu! / Kremlinul să ţi-l văz
jar, / Că l-ai supus la amar, / Kremlinul să ţi-l văz tină, / Că mi l-ai
sfârşit în mină! / Măi, Staline, măi, Staline, / Uscă-să inima-n tine, / Foamea
să te prăpădească, / Focul să te prăduiască! / Prăduiască-ţi grânele, /
Retezească-ţi mâinile! / Doamne, ruga mea primeşte, / Ca pe-un câne mi-l
sfârşeşte!” (v. GRT, p. 178)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu